De ce profesorul intră într-o școală pe o ușă și elevul pe o alta? De ce unui profesor i se spune pe nume într-o școală privată și i se adresează cu „doamna” în cele de stat? Nu sunt ghicitori de nepătruns, dar Mihaela Anghelescu a ajuns în punctul în care nici nu mai poate accepta răspunsul „fiindcă așa trebuie”. A văzut prea multe în cei 23 de ani de când lucrează în domeniul educației, în școli de stat și private, în ONG-uri sau direcția de protecția copilului, ca să mai accepte mentalități și stereotipuri.
Râde când se gândește la câte locuri de muncă a schimbat până acum. Doar că a schimbat numai instituția, munca i-a fost aceeași: să învețe copiii să prindă drag de învățătură, să le dea încredere în ei, să le arate că și ei contează, indiferent cât de dărăpănată e casa din care ies dimineața. A reușit să facă asta cu unii, cu alții nu. În tot acest timp, însă, ei i s-au predat cele mai valoroase învățături.
Prima lecție: emoție și conectare, înainte de substantive și declinări
Nu știa multe despre misiunea sa ca profesoară când a dat examenul de titularizare în învățământ în 1999 și a ajuns în fața copiilor dintr-un sat la 10 kilometri de Cluj. „Copiii mi-au zis de multe ori: «doamna – așa îmi ziceau acolo-, să știți că noi am avut aici în sat o fată foarte deșteaptă care a învățat până a înnebunit!» Ca să mă atenționeze ca nu cumva să ajung să exagerez. Le-am zis că eu îi anunț înainte de momentul ăla”, se amuză profesoara. A înțeles repede că mai mult decât declinări și să construiască propoziții, elevii ei aveau nevoie de conectarea cu un adult.
„Acești copii aveau mai multă nevoie de orele de dirigenție, de ieșirile în pădure, unde mergeam noi la cules de ghiocei. Câteodată renunțam la ora de română ca să-mi povestească despre cine știe ce din viața lor”, spune Mihaela. Nu programa te obligă să fii rigid, crede azi, ci e un întreg sistem care în final se îngustează la niște evaluări prin rigiditatea cărora nu se pot strecura toți.
„Eu ar trebui să-l evaluez pe copil în funcție de el însuși, nu de o idee de copil pe care o am eu în cap sau față de colegul de bancă care progresează altfel. Copilul trebuie să-și atingă propriul potențial, nu pe al colegului de bancă”, a fost analiza pe care a făcut-o tânăra profesoară. „Și atunci m-am simțit inutilă, mi-am zis că nu am ce să fac aicea și am plecat, mi-am dat demisia!”
A doua lecție: „valorile altora sunt la fel de valoroase ca ale tale”
A făcut o perioadă voluntariat la o asociație și apoi s-a angajat ca pedagog într-un ONG care se ocupa de reintegrarea copilului delincvent. Copii sub 14 ani care au comis o faptă antisocială și nu pot, prin lege, să fie trași la răspundere intră în aceste programe.
„Trebuia să am grijă să-și facă temele, majoritatea erau la școală specială, dar nu pentru că aveau o deficiență. Deficiența lor era că proveneau din familii sărace, marginale, cu statut socio-profesional scăzut, care mergeau la furat sau cerșit”, povestește Mihaela. Ea trebuia să aibă grijă să meargă la școală, să-și facă temele și să le arate o altă realitate.
„Copiii ne-au îndrăgit. Asta nu înseamnă că nu ne-au furat banii sau telefonul, s-au întâmplat și lucrurile astea, noi știam că trebuie să avem grijă de lucrurile noastre. Dar acolo am învățat că nu poți să intri în viața cuiva cu picioarele și să-i bagi pe gât valorile tale, că n-o să funcționeze”, își amintește această lecție valoroasă.
Totul a pornit de la muzică, își amintește profesoara: „În casa unde era sediul exista și un spațiu de joacă, cu mese de ping pong și televizor. Ei cum scăpau cinci minute, mergeau la TV și puneau manele. Noi o luam razna când auzeam și ne duceam și puneam Pasărea Colibri. În momentul ăla copiii plecau de-acolo. Am mai încercat diverse, dar nimic nu a funcționat.”
Apoi Mihaelei i-a venit o idee: „Am zis să-mi aducă ei ce muzică ascultă, ce le place lor și noi aveam să le spunem dacă ne plac sau nu și de ce. Au început să-mi aducă fiecare ceva: ia, Mihaela, dar asta îți place? - Acolo nu mi-a mai zis nimeni «doamna». Eram Mihaela. - Am început atunci să ascult cu adevărat, că până atunci n-am ascultat, eram doar oripilată la primele acorduri. Și am zis: stai puțin, sunt cântece cu versuri mai mișto decât are muzica pop, era vorba despre dorul de mamă, de tată, despărțirile din familie. Le-am zis că îmi plac, că sunt emoționante. Asta a îmbunătățit și relația cu copiii pentru că n-am mai fost aia deșteaptă, albă, frumoasă care vine să le spună lor cum să fie.”
„Consider că mi-au făcut cu adevărat un dar când mi-au dat să ascult manele. Nu te duci tu să faci pe deșteapta în ograda nimănui, pentru că fiecare are povestea, valorile lui, care nu au de ce să fie mai puțin valoroase ca ale tale.”
Lecția din Ferentari: trebuie și copilul să-și dorească
Și după ce a mai făcut câteva proiecte într-un ONG, a ajuns să lucreze la Școala nr. 136 din Ferentari, pentru altă asociație, Policy Center for Roma and Minorities. Acolo aveau un spațiu unde lucrau cu copii de etnie romă, îi ajutau la teme, le ofereau ore de sport și cel mai important, implicau și mamele acestor copii vulnerabili în activitățile lor. „A fost cea mai puternică experiență de viață și profesională pentru mine”, spune fără dubiu profesoara.
Un loc în care victoriile nu se măsurau în note la română și matematică, ci în a-i ține pe copii la școală sau a-i învăța ce înseamnă un program. „Am întâlnit copii care nu știau să se spele pe dinți pentru că nu se spălaseră niciodată până la 11-12 ani. Cea mai mare provocare acolo a fost să-i învățăm să vină la ora 9 și să plece la 10, cum e să te ții de un program și să-l respecți. Acolo am învățat că degeaba te străduiești și indiferent cât te străduiești cu un copil, dacă el nu-și dorește, nu fac decât să-l pun în capul tuturor”, este o lecție neplăcută pe care a desprins-o în Ferentari.
„Am fost nevoită să-i spun unui copil: puiul meu, eu am crezut că tu dorești să vii aici, de asta am insistat, dar văd că tu nu ești pregătit. Dar când vei fi pregătit, ne găsești aici. Tu de mâine nu mai vii că nu reușești să respecți regulile pe care le avem. Dus a fost și s-a întors la toamnă: doamna, acum sunt pregătit!”
Învățarea vine din ambele sensuri, altă lecție
Acolo, pe Aleea Livezilor, unul dintre ghetourile Bucureștiului, Mihaela a redevenit „doamna”. „De atunci și prietenii îmi zic «doamna», la fel cum îmi ziceau copiii”, glumește Mihaela. Are povești care o emoționează și astăzi: „M-a desenat o fetiță, mi-a făcut părul creț, blondă, dar apoi m-a întrebat: «doamna, nu ești țigancă?» I-am că atunci când mama mea m-a născut nu a avut lapte să-mi dea și a avut o colegă de salon, o țigancă care m-a alăptat. «Atunci, doamna, ești țigancă de-a noastră!» M-a impresionat dorința ei de identificare, că suntem la fel, sunt eu albă și blondă, dar sunt și eu puțin țigancă acolo!”
Viața acelor copii era foarte dificilă. Făceau progrese și veneau la școală și pentru că le aveau pe „doamne” acolo, care îi sprijineau și nu îi judecau.
„Veneau copiii dimineața și ziceau că au fost mascații la ei și n-au dormit, au trântit ușa, au făcut scandal. Făcea parte din normalul vieții lor, pe unii îi amuza ca pe un lucru aparte”, povestește Mihaela.
Cum familia ei locuia la Cluj, venea mereu să o viziteze la București. Așa că Mihaela le lua adesea pe cele două fete ale sale la școală. Copiii de la centru aveau un prânz asigurat și în prima zi profesoara nu le-a lăsat pe fetele ei să meargă la masă cu ei, tocmai pentru a scuti niște porții de mâncare. „S-au întors copiii și m-au întrebat: nu le lăsați să mănânce la adăpost cu noi? Adică mi-e rușine? Am zis că nu, că le-am adus mâncare, dar de a doua zi au mers să mănânce cu ei acolo.” A doua lecție învățată. La pachet cu momentul în care primeau haine donate la centru și copiii îi păstrau și ei o rochie sau o fustă. „Doamna, nu vreți haine dintr-astea de la noi?”, o întrebau-testau. Hainele primite atunci le poartă și azi.
Învățătură-bonus: e îngrozitor de greu să scapi de păduchi
„Iarăși o lecție a fost când mi-am dat seama cât de greu e să scapi de păduchi. Mi-a luat trei zile, m-a curățat fiică-mea mai mică fir cu fir, am cheltuit o grămadă de bani pe șampon, pe detergenți, am spălat tot din casă. Nu poți să acuzi pe cineva că nu are sute de lei să dea pe șampoane când ei trăiesc zece oameni într-o cameră cât o bucătărie...”, mai spune Mihaela.
Întoarcerea la Cluj unde locuia familia ei a fost unul dintre cele mai grele momente. „Gradul ăsta de intimitate, de conexiune, nu l-am mai întâlnit nicăieri unde am lucrat.” Petrică și Maru, cei doi pisoi, i se încolăcesc în poală în timp ce vorbim online, parcă știind că stăpâna lor are nevoie de alinare.
„Școala românească e făcută pentru fală”
De când s-a întors la Cluj a mai lucrat în sectorul ONG, la Protecția Copilului și acum este profesoară de română la o școală privată. Până când, nu știe, își permite să glumească, având în vedere istoricul ei cu multe joburi. Locuri de muncă ce au avut mereu în centru copilul și au ajutat-o să vadă sistemul din mai multe puncte de vedere.
Cât despre școli, crede că în continuare nu sunt făcute cu adevărat pentru a-i modela pe cei mici. „Școlile sunt centrate pe competiție, să știm care e mai deștept, mereu să fim în concurs unul cu altul.”
Așa se cască hăul între categorii sociale, crede Mihaela. „Îl mai interesează pe copil subiectul și predicatul când el nu a mâncat sau a luat bătaie? Cum să nu eșueze școala când ea nu e adaptată copilului? Școala românească nu e făcută pentru copii. Nu știu pentru ce e făcută, pentru fală, pentru laudă, dar nu pentru copii.”
Apoi, de-a lungul periplului ei profesional a înțeles și cât de importantă este implicarea părinților. Culmea e că și în cazul familiilor cu o condiție materială bună a întâlnit mult dezinteres și asta îi afectează pe cei mici la fel. „Și părinții cu o poziție socială, care sunt toată ziua la job, sunt absenți din viața copiilor. La fel și în familiile foarte sărace, părinții sunt absenți din viața copiilor din alte motive sau motive conexe. Oricum, suferința e identică și la unii și la alții. Copiii au nevoie de părinții lor.”
