Despărțirile profesorilor

Despărțirile profesorilor

Am întrebat mai mulți profesori ce rămâne când își iau la revedere de la o generație.

25.06.2019

De Camelia Posea, Nicoleta Coșoreanu și Ana Maria Ciobanu; colaj de Oana Barbonie

Viorica Mihăescu, profesor de română la Colegiul Tehnic „Henri Coandă”, București

Am cutii peste cutii, acasă și la școală. Am teze și lucrări ale unei foste eleve care astăzi e și ea profesoară. Mă uit uneori la fotografii și mă apucă plânsul pentru că îmi amintesc de fiecare. Timp de patru ani am câte un dosărel în care strâng pentru fiecare lucrările, bilețelele pe care-i pun să le scrie când au ceva pe suflet, poze.

Anul acesta, la despărțirea de XII B, le-am citit la ultima oră de română Adolescenți pe mare, de Nichita Stănescu. Le-am scris versuri pe inimioare de hârtie iar ei au dăruit profesorilor ii în care ne-am îmbrăcat cu toții. Am proiectat fotografii și filmulețe, am strigat catalogul pentru ultima oară și am plâns mult. Ei și-au amintit ce frică le era de mine după prima oră, apoi cum am plecat în excursii și au descoperit că sunt și eu om. Cum mi-au adus cozonac la oră, cum ne jucam Kahoot! sau cum îi provocam la Spânzurătoarea pentru zece și abandonau jocul dacă ajungeam la 6, cum țineam un borcan cu bomboane pe catedră ca să ia toată lumea și cum îl reumpleau mereu, ce cadouri ne-am făcut de Secret Santa. Cu astea rămâi, nu cu Lică Sămădăul sau cu Ion. O să-mi fie greu să mă despart de ei, au ridicat ștacheta foarte sus. Până când începe Bacul continuăm să ne vedem în școală la pregătire, dar nu avem emoții. Copiii știu și dacă-i sun în miez de noapte și-i întreb. Sunt fericită că și ai mei de-a noua vin tare din urmă și se ambiționează să fie mai buni decât ei.

Această mare e acoperită de adolescenți

care învață mersul pe valuri, în picioare,

mai sprijinindu-se cu brațul de curenți,

mai rezemându-se de-o rază țeapănă de soare.

Eu stau pe plaja-ntinsă, tăiată-n unghi perfect

şi îi contemplu ca la o debarcare.

 

O flotă infinită de yole. Și-aștept

un pas greșit să văd sau o alunecare

măcar pân’ la genunchi în valul diafan

sunând sub lenta lor înaintare.

Dar ei sunt zvelți și calmi, și simultan

au și deprins să meargă pe valuri, în picioare.

 

Ana Durac, profesoară de engleză la Liceul „Mihai Viteazul”, Băilești

Vara 2016. Cald! Toți elevii au fost instruiți în legătură cu desfășurarea festivității de absolvire. Părea simplu, ar fi trebuit să ne mișcăm toți ca niște roboței. Era stabilită ora la care fiecare clasă să-și ia robele și pălăriile, unde vor merge să se schimbe, unde și când vom face pozele, când începe festivitatea ș.a.m.d. Nu se întâmplă chiar așa. De altfel, ei n-au fost ascultători și ordonați niciodată în cei patru ani. De ce ar fi acum? „Ah, ce nesuferiți sunteți!”, le spun. „Nu mă ascultați niciodată!” Îi dojenesc cu blândețe, totuși. Ce sens mai are acum să ne certăm? De mâine... Pff... Aș fi vrut să spun că de mâine răsuflăm cu toții ușurați.

Suntem la Casa de Cultură, festivitatea e în plină desfășurare, pe scenă se țin discursuri, în sală, zumzet. Mă gândesc că în primii doi ani a fost mai greu, erau dezordonați, răutăcioși, se pârau, se insultau uneori, mai stricau câte ceva, i-am amenințat de atâtea ori că le voi scădea media la purtare. Ultimii doi ani au fost mai liniștiți, însă. Ne-am apropiat, am învățat cu toții unii de la alții și mai ales să ne ascultăm. Altruismul lui Ștefan i-a adunat pe toți ca un magnet, totul trecea pe la el, și ce aveam eu să le transmit și ce aveau ei să-mi transmită mie. Mă întreb dacă am făcut destul pentru ei, dacă nu cumva am fost prea severă uneori, sau poate prea blândă altă dată. Cum poți ști? Nu poți, nu încă. Sentimente amestecate, bucurie, nesiguranță, tristețe, speranță.

Trec anii. Poze de la altă festivitate, tot cu robe și cu pălării pătrate. Acum știu! A fost bine! „Copiii” încă se au ca frații, se sprijină reciproc, unii chiar locuiesc împreună. Când ne întâlnim, nu isprăvim cu povestirile. Îmi spun tot ce-au mai făcut, îmi vorbesc despre planurile lor, despre ceilalți colegi. Mă bucur pentru ei la fel de mult ca părinții lor. Acesta cred că este și secretul, relația armonioasă cu părinții. În fond, lucrăm cu toții la aceeași companie: copilul.

 

Irina Florina Dima, profesor de română la Liceul Teoretic „Alexandru Ioan Cuza”, București

Eu sunt fericită când merg la școală, vin să-mi văd copiii, nu merg la serviciu, merg la copii – un fel de a doua casă.

Anul acesta am avut trei clase a XII-a, A, B, C. Le-am tot spus că o să îmi fie foarte dor de ei, foarte dor. Anul acesta chiar a fost prima dată de când predau, în cei 12 ani, când am participat la un bal al absolvenților. Mi-au spus copiii că dacă nu particip vin și mă iau de-acasă, că știau blocul în care locuiesc. Au zis că vor găsi ei și apartamentul, deci să fac bine să mă pregătesc, că ei vin și mă vor lua de-acasă. Strigă în fața blocului până voi răspunde. Și-atunci m-am pregătit și am venit la bal. Au avut grijă să mă întrebe din zece în zece minute dacă mă simt bine.

Îi priveam, priveam și fotografiile și filmulețele după bal, și absolut toată această generație frumoasă, care a dansat, s-a bucurat de tort, de prezența profesorilor, de eleganța fiecăruia dintre colegi. Au ascultat muzică din anii ’80 și știau toate versurile. M-am simțit foarte bine alături de ei. Până și încheierea aceasta, a balului de absolvire, a fost pe gustul meu și mi-am dat seama că nu sunt atât de multe deosebiri între generația mea și generația lor, chiar dacă eu anul ăsta împlinesc 35 de ani și ei 18.

Este greu să te desparți de o generație în care ai investit emoțional, nu doar intelectual, dar când te gândești că ei vor zbura și își vor face cariere, își vor îndeplini visul de a deveni actori, jurnaliști, ingineri, profesori, matematicieni, tot ceea ce își doresc ei să devină, atunci îți dai seama că ei devin ceea ce trebuie și că tu ți-ai îndeplinit menirea de profesor, de mentor.

Dincolo de fotografii, păstrez bilețele pe care le-am primit de la ei în ultima săptămână de școală. Copiii de la aproape toate clasele mi-au pus în tot felul de trăistuțe de pânză mesaje scrise de ei pe diferite bucăți de hârtie, colorate sau simple, cu ce au simțit ei că trebuie să îmi comunice. Aceia care au simțit. Și le păstrez pe toate acasă. Am de la toate generațiile, din toate liceele în care am predat.

 

Ionuț Crăciun, profesor de română la Colegiul Național „Cantemir Vodă”, București

La Ultimul clopoțel, cei de clasa a VIII-a au creat o poveste. Și-au imaginat toți liceul acesta ca fiind un basm în care ei au fost niște pitici care au crescut alături de Feți frumoși, zâne, împărați, și împărătese ce au contribuit fiecare cu câte un obiect magic la crearea lor. Apoi toți acești împărați din poveste au fost enumerați și aduși în fața publicului ținându-se un discurs de apreciere, accentuându-se experiențele personale sau experiențele deosebite cu clasa, ca apoi și profesorul la rândul lui să întoarcă un discurs pe măsură, mulțumindu-le. S-a creat așa o atmosferă de basm, pe de-o parte, dar și o atmosferă foarte emoționantă pentru că ei, copiii de clasa a VIII-a, erau foarte naturali, foarte plini de umor, foarte copilăroși. Dacă priveai cu atenție chipurile părinților sau ale profesorilor nu era un unul care să nu aibă o lacrimă în ochi sau un zâmbet de bucurie și de mândrie că a avut astfel de elevi. 

La clasa a XII-a s-a pornit de la niște discursuri ale copiilor, impresii generale ale lor despre activitatea de patru ani în cadrul liceului. S-a pus un filmuleț cu tot felul de imagini, cu video-uri ale lor din acești patru ani, și apoi s-a făcut un fel de concurs în care profesorii trebuiau să descopere cine este elevul din imagine, punându-se o imagine cu un copil la vârsta de doi-trei anișori sau poate mai mic. Noi trebuia să fim foarte atenți la detaliile fizionomice ca să putem să îl regăsim pe adolescent în acel copil. A fost o joacă foarte interesantă pentru că astfel am putut să descoperim cine cunoaște mai mult acești copii, cine a fost alături de ei, cine a reținut cât mai multe chipuri, cât mai multe detalii. 

Altă dată, la o clasă care a terminat acum vreo doi ani, am încercat la dirigenția festivă o prezentare a lor pornind de la o descriere psihologică, emoțională. Am identificat principalele lor trăsături și i-am făcut fiecăruia un portret scris pe un semn de carte confecționat manual. A fost o muncă de vreo săptămână și poate chiar mai bine în care am încercat să surprind imaginea fiecărui copil așa cum mi-a rămas mie în minte și cum, sunt convins, a rămas și în inimile celorlalți profesori sau ale colegilor. Am încercat să le fac un profil cât mai autentic, cât mai comic, ca să fie interactiv. Citind acele semne de carte, mulți s-au regăsit. Copiii au rămas cu ele și le vor aduce la întâlnirea de 10 ani să vedem dacă profilul lor mai corespunde cu ceea ce le-am pus eu acolo.

Anul trecut m-am costumat într-un profesor de vreo 80 de ani – și cu vestă, și cu pălărie, chiar m-am dat cu nu știu ce pe față ca să îmi accentueze ridurile – și am înregistrat un filmuleț în care încercam să îmi aduc aminte de copiii generației actuale despre care era vorba la dirigenția festivă. Am pus filmulețul acela simulând un interviu. Eu, cel din prezent, îi puneam întrebări profesorului bătrân. Practic, copiii ascultau cum vorbeam cu mine, cel din videoclip. Am lăsat spații ca să pot pune replicile, ca și cum ar fi un dialog cu mine.

Am primit tablouri, fotografii cu toată clasa, semnate de toți, apoi tricouri, de asemenea, semnate de toată lumea. Am primit medalie, cupă pentru cel mai bun profesor, diplome și tot felul de astfel de recompense. Este o răsplată după atâția ani de muncă când auzi de la ei: „ați fost profesorul cel mai bun/cel mai sever dar de la care am învățat cele mai multe”. Crește inima în tine. Sunt copii care spun ceea ce gândesc și simt ceea ce gândesc. 

Când sunt diriginte, după fiecare serbare de sfârșit de an școlar facem rezervare la un restaurant, la o pizzerie, undeva, și mergem să sărbătorim. De asemenea, ne dăruim diplome. De obicei fac un sondaj, apelez și la cunoștințele mele și ofer diplome pentru „cel mai bun muzician al clasei”, „cel mai atent”, „cel mai om bun la toate” și tot așa. Pentru că țin minte că o astfel de diplomă am luat și eu la finalul liceului, „omul bun la toate”, și am știut că trebuie să îi motivez, să le scot în evidență trăsăturile lor pentru că, dacă ei sunt apreciați și știu pentru ce sunt apreciați vor dori tot timpul să fie din ce în ce mai buni și să facă tot felul de lucruri frumoase. Ei trebuie încurajați, au o mare carență de stimă de sine și asta trebuie să facă profesorii, mai ales diriginții.

 

Ileana Manolescu, profesor de fizică la Colegiul Național „Cantemir Vodă”, București

Anul trecut, copiii și-au ales să vorbească despre câte un profesor și să amintească când s-au simțit bine și eventual un moment amuzant. După asta, le-am ținut eu un fel de speech, adică mi-am luat într-un fel la revedere de la ei și le-am dat niște sfaturi de viață, sper că bune. Le-am făcut cadou câte o carte, tot așa, legată de comportamentul în viață, în general cărți de dezvoltare personală. Ne-am pupat, am băut câte un suc, am plâns un pic, am făcut o mie de poze... Cam ăsta este Ultimul clopoțel.

Am avut de curând o întâlnire cu foștii elevi, la 25 de ani de la terminarea liceului și, întâmplător, am găsit o casetă. Acei copii, după ce au terminat clasa a XII-a – în vara aia m-am căsătorit – au venit la mine la nuntă. Aveam caseta cu ei, așa că le-am dus-o când ne-am întâlnit.

La nuntă au venit neanunțat, surpriză. Au venit travestiți. Era o clasă de copii extraordinari de deștepți, șase fete și douăzeci de băieți. Băieții toți aveau peste 1,80 m, și au venit la mine la nuntă îmbrăcați în femei sau bandajați ca și cum ar fi avut accidente, cu măști de gaze pe față, în fel și chip. Taică-meu s-a și speriat de ei inițial, dar după aceea, toată cununia le-a dat lor toate prăjiturile și fursecurile, iar când am terminat ceremonia nu mai aveam pentru invitați. Am amintiri drăguțe cu ei.

În momentul în care pleacă copiii, simt nostalgie că au trecut anii. Mă uit la pozele de când erau mici și acum sunt ditai adulții. Dacă relația afectivă a fost puternică, și cu unii din clasă chiar a fost, atunci am niște emoții foarte mari pentru viața lor. Mă bucur pentru ei. Dar mă rog, trec anii, și mă gândesc că o să îi văd peste zece ani, când o să vină să îți spună că sunt însurați, că unii au copii. Aștepți să vezi că sunt realizați.

Ana Maria Ciobanu

Reporter

Fost clovn, actual muscă pe teren, mamă, biciclistă; veșnic cu dor de ducă.

Camelia Posea

Internă

Căutătoare de povești. Iubitoare de oameni și de mare.

Nicoleta Coșoreanu

Reporter

Exploratoare de sisteme. Ale celor de legi, în educație, și ale celor de joc, în sport.  

CUVINTE-CHEIE

profesor absolvire ultimul-clopoțel

Utilizăm cookie-uri și alte tehnologii similare necesare funcționării site-ului, analizării performanței, pentru a-ți oferi conținut personalizat după interese și preferințe, precum și pentru activitatea noastră de publicitate online. Detalii despre despre cookie-uri și gestionarea lor in Politica de Cookies
Accept toate cookie-urile