Austeritatea e o mașină de produs noi nevoi și constrângeri – trebuie să-ți plătești chiria și vai!, chiriile au crescut cu 20% în ultimul an.
Bugetele pentru burse s-au restrâns, inflația a luat-o razna de la lună la lună, salariul ți-a rămas prea mic, părinții nu-ți mai pot trimite bani. Nesiguranță, anxietate, planuri date peste cap. Nu mai poți gândi nimic pe termen lung. Nu mai știi dacă o să poți adopta pisica aia, dacă o să mai ai când trece pe acasă peste zi să o vezi, dacă nu va trebui iar să te muți, că poate și proprietarul ăsta te dă afară de pe-o săptămână pe alta.
Austeritatea e o mașină de produs constrângeri.
Capitalismul e o mașină de produs dorințe și de modelat subiectivități, de modelat cine suntem și ce ne dorim. La ce visăm. Ce vrem să vedem în oglindă. Ce să facem cu ziua liberă și cu banii extra. Dorințe infinite – nici nu mai știi de ce ai nevoie efectiv și ce-ți face cu ochiul și te face să simți că are sens să te trezești zilnic, să supraviețuiești cu două joburi și cu școală. Dorințe infinite. De haine calumea, de adidași, un telefon nou în sfârșit, o cafea decentă la douăzeci de lei, mâncare bună care vine cu Glovo, o mașină ok. Greu de spus unde se termină nevoia de supraviețuire și unde începe consumul ăla care te face să te simți om și-ți dă demnitate. Și de la care nu te poți opri, că te simți un pic ca un șoarece pe cocaină.
Joburile se schimbă mereu. Nu mai duc la nicio carieră, cum se întâmpla pe vremuri, nu duc nicăieri anume – ce carieră să faci în epoca gig work-ului și cu AI-ul care suflă și tot ce era mai sigur pe piața muncii acum câțiva ani. Fiecare-i pe cont propriu. Știi asta, că doar muncești de la 16 ani, ca mulți din colegii tăi. Ți se spune că fiecare e responsabil pentru sine. Și că trebuie să devii bun, mai bun decât ceilalți. Dacă te țin părinții la facultate e cam rușine, chiar dacă-și permit asta oricum, și te împing de la spate să devii independentă - adică să schimbi dependența de familie pe o dependență de salariu. Dar mai bine îți câștigi singură banii, măcar ești pe cont propriu.
De când erai mic, passwordul e concurența. Să ai succes. Să fii primul. Să fii cel mai bun. Cine-i cel mai tare. Cine are succes dovedește că se poate. Că oricine poate. Că numai el poate, că numai el e cel mai bun. Că e peste toți. Ierarhie, dominație, concurență, succes, ostentație, pentru că fiecare-i pe cont propriu.
Noroc că-ți poți schimba jobul destul ușor. Cel puțin deocamdată. Nu-ți place unde ești, pleci – asta ți se zice mereu, dacă nu-ți place ceva, poți pleca oricând. Efectiv. Nu te ține nimeni. Eventual poți în Coreea de Nord. Cu trenul nemulțumiților. Asta-ți și convine pe de altă parte, cauți ceva mai decent.
Pleci la altul. Poate te lasă să mergi și la cursuri sau să-ți iei concediu fără plată în sesiune.
De aia n-are sens să intri în vreun sindicat, nici să faci o grevă. Mai rațional e să cauți ceva mai bun. Și facultatea e un fel de serviciu: ai pierdut bursa, lasă că-ți găsești altă sursă de venit. E de la sine înțeles că o să muncești oricum.
Și unde anume? Joburi în cultură nu sunt – în fond și cultura funcționează pe bază de proiect și aplicații și precaritate permanentă, nu cu o viziune pe termen lung. Nu ai locuri de muncă în campusuri, la biblioteci, la cantine studențești, la muzee. Numai în privat.
Așa că lucrezi, ca toată lumea, în cafenele, la mall, să produci ceva content pe undeva pe internet, la cazinouri online, pe onlyfans. Să faci Glovo pe bicicletă. La librărie. Suport clienți pentru diverse servicii și companii. I gaming. La ziare online efemere care te încurajează să produci content cu AI – deci e clar că asta e ok, că așa merg lucrurile oricum. La grădinițe private în limbi străine unde te mănâncă de vie părinții că doar ei te plătesc din banii lor și unde știi că n-o să reziști mai mult de șase luni.
Stai noapte după noapte în fața ecranului, să răspunzi clienților. Te doare ceafa, te doare spatele de la tensiunea permanentă din corp: ai mereu indicatori de performanță de raportat și abia te ții de ei.
Daaar ca student ești avantajat. Salariu mic, n-ai pretenții, n-ai experiență, n-ai guri de hrănit. Poți sta treaz nopțile. Înveți repede. Ești cu program flexibil, școala se adaptează și ea mereu, ține cont de nevoile studenților – nevoile de-a lipsi de la școală, de-a cere cât mai puțin, tot mai puțin.
Totul te recomandă pentru muncile astea. Și pentru majoritatea n-ai nevoie de facultate oricum. De nici o facultate, nu doar de filosofie sau litere. Ești forța de muncă perfectă.
Așa că toate se bazează masiv pe munca ta. Cazinourile. Păcănelele. Cafenelele. Fast food-urile. Serviciile de suport clienți. Piața imobiliară care trăiește din chiriile studenților, care plătesc chiriile la prețul pieței și cresc astfel și prețul pieței. Toate fac megaprofituri și dacă ceva nu le mai merge investesc în ce o fi, în altceva, în dezvoltări imobiliare, armament, produse financiare derivate. Dacă ceva, tu îți iei burnout-ul și te întorci la părinți. Dacă ai părinți. Dacă nu-s foarte săraci.
Și dă-i cu pastile, dă-i cu anxiolitice, și visează să câștigi destul încât să faci psihoterapie. Aspirații.
Te gândești la toate dilemele alea etice de la școală. La ce ființe sofisticate psihologic și moral putem fi, ce ne face să luăm decizii în tot felul de situații limită etc., etc. Păcat că etica nu prea e despre asta, despre cum societatea – sau chiar sistemul universitar, așa cum se dezvoltă el -, îi împinge pe studenți spre bullshit jobs sau spre munci în cazinouri online. Ai putea lucra pentru narcos în fond, dacă ar fi după domnul Bolojan, numai să fii destul de competitiv și să nu cerșești bani de la buget. Nici nu ești prins în bugetul de stat, bugetul de stat e pentru altceva, tu te descurci.
Educația ți-o faci în timpul liber, eventual pe banii tăi. Etica nu e despre asta, despre viziuni despre societate, nici despre cine face profit din alea opt sau șase ore pe care le dai tu de la tine în fiecare zi.
Aici problema e strict economică, nu ai voie să te întrebi etic și existențial dacă chiar vrei să contribui la acest mare kkt. Nici dacă nu cumva calitățile alea pe care ar trebui să ți le dezvolți ca să fii cel mai bun, să supraviețuiești, să fii fericit, să rămâi angajabil și competitiv nu te fac un fel de mic Elon Musk wannabe. Dacă nu cumva va trebui să fii mereu pe pastile ca să poți trăi cu tine și cu calitățile tale de om de succes.
Nu ai voie să afli cum e să trăiești fără să te întrebi dacă ești destul de productiv. Cum trăiau studenții cândva, când era sărăcie și mâncau muștar și pateu, dar erau studenți, nu forță de muncă fugărită mereu ca un iepure.
Cum ar fi să trăiești niște ani în care să-ți vezi numai de studii, de descoperit viața, de văzut lumea, de citit fără nici un obiectiv concret, de mers la filme și la expoziții, de trăit fără să stai cu ochii permanent pe ceas și pe experiența din CV.
Nu poți fi obiector de conștiință. Trebuie să-ți plătești chiria și telefonul, problemele de etică, filosofia de viață sunt pentru timpul liber. Bucură-te că-l ai și pe ăla, până mai ai scuza că ești student.
Acest text a fost scris la invitația echipei festivalului de film documentar One World România și citit în public pe 1 aprilie, în cadrul evenimentului Rage Hour OWR19. Mulțumiri Ancăi Păunescu, lui Ionuț Văduva și echipei OWR.
