Primim adeverință?
Ați auzit, cu siguranță, această întrebare de-a lungul timpului, adresată vouă sau altora. Uneori poate ați fost voi înșivă cei care ați formulat această întrebare. De ce? Fiindcă am învățat din experiența noastră sau a altora că adeverința contează, te face om: îți permite accesul la un grup de lucru, într-un corp național de experți, îți asigură un 25% la salariu sau transferul/pretransferul într-o altă unitate de învățământ, dacă nu te ferește cumva de o reducere de activitate. Am putea chiar parafraza un proverb românesc: cine are adeverințe, are parte.
Și da, fiecare dintre noi ne dorim să avem parte de cele bune, nu? Poate de aceea această întrebare este cvasiprezentă în multe contexte care au legătură cu educația, de aceea risipim timp prețios gonind după hârtii: numărul lor contează. Fiindcă adeverința pare să fie singura care măsoară competența cadrului didactic. Dar chiar așa să fie? Îmi amintesc de confesiunea unui coleg, om cu expertiză în educație, cel puțin dacă luăm în calcul anii în care a funcționat în sistem ocupând poziții diverse. În cadrul unor ateliere de formare organizate cu ani în urmă, ne-a prezentat cu mândrie CV-ul, redactat pe o hârtie albastră. Apoi ne-a mărturisit că a făcut doar o selecție a cursurilor parcurse, notându-le doar pe cele relevante. De ce? Fiindcă adeverințele, certificatele, diplomele ș.a.m.d. îl făcuseră să piardă un post bun. Cu câțiva ani și-a depus candidatura pentru a fi angajat la Banca Mondială, ca expert în educație. În ciuda stufoșeniei dosarului a fost respins. Motivația? „Dacă ați parcurs atâtea cursuri/programe care cumulează un număr impresionant de ore, când ați mai avut timp să profesați și să vă ocupați de pregătirea activității dumneavoastră? Iar dacă ați avut nevoie de atâtea cursuri și programe de formare înseamnă că aveți o problemă.”
Ne dați ori nu ne dați?
Am participat cu un an în urmă la un soi de atelier online. Ceea ce m-a surprins a fost șirul lung de „Bună ziua.” care se formase la rubrica pentru comentarii. Nu am înțeles de ce era nevoie de acest salut și am întrebat o cunoștință pe care o regăsisem pe lista oamenilor care salutaseră. Mi-a răspuns repede, accesorizându-și răspunsul cu un emoji. Nu știi? Ca să primești adeverință. Adeverință? Doamne! Și chiar se trimit? Normal. Și contează undeva, cândva? Chiar e o adeverință valoroasă? Ei, nu se știe niciodată, mi-a răspuns. Din acel moment am fost mai atentă la modul în care lumea reacționează în timpul conferințelor sau al atelierelor online. Am văzut un șir de „Bună ziua.” de fiecare dată. Nu cred că motivul este doar dorința de a obține adeverință, uneori cred că e pur și simplu spirit mimetic, alteori bun-simț. Recent mi s-a confirmat că salutul este parola pentru adeverință, fiindcă organizatoarele unei conferințe online au primit ulterior multiplicată întrebarea: „Dar primim adeverință, nu?”
Paroxismul goanei după adeverințe a fost atins zilele trecute. O prietenă își manifesta (în mod justificat) indignarea față reacția unei colege care face parte dintr-un grup de Facebook, fiindcă aceasta își manifesta dorința de a primi o adeverință care să ateste apartenența la grupul respectiv: „Bună ziua! Mi-aș dori o adeverință ca membră a acestui grup. Ați putea s-o trimiteți scanată pe mail? Dacă răspunsul e pozitiv, trimit detalii. Mulțumesc.”
Se cer adeverințe peste tot: dacă ai participat la corectat la examenele naționale (pentru care ești plătit), primești adeverință, dacă ai fost la o activitate de cerc metodic, primești adeverință, dacă ai fost audient la o conferință, la un seminar, indiferent de cine organizat, indiferent cât de obscur, primești adeverință. Dacă s-a ajuns să se ceară adeverință pentru apartenența la un grup de facebook, probabil e normal să primești și pentru că ai mers la serviciu. Pentru că ai intrat să îți faci orele. Pentru că ai trecut note în catalog. Pentru că ai avut o atitudine empatică. Pentru că nu ai fost morocănos. Pentru că ai zâmbit de trei ori în timpul unei ore sau pentru că ai folosit o metodă didactică inovativă. Ups, pentru asta se cam dă deja adeverință! Dar, poate în curând, se va cere adeverință pentru că exiști. Că ești persoană reală, eventual, nu una virtuală.
Este, totuși, pe undeva de înțeles această nevoie, această dorință a oamenilor. Într-o lume în care nu există alte criterii mai solide prin care să ți se ateste implicarea, efortul, calitatea, competența și, la urma urmei, existența, cum altfel te-ai putea cuantifica? Și cum altfel te-ai putea legitima?
Bună ziua! Mă cheamă X și sunt profesor/profesoară de limba și literatura română! Dosarul meu conține 45 de adeverințe! Bună ziua, X!, salută și ceilalți din grup.
Foto: Shutterstock
