Conform Raportului Bunăstarea copiilor din mediul rural în 2020, realizat de Fundația World Vision România, 7% dintre copiii din satele țării noastre consideră că au o viață rea, iar 10% dintre elevi afirmă că nu au suficientă mâncare acasă. Același raport ne arată că a crescut numărul celor care preferă să lucreze în loc să învețe, iar părinții afirmă că abandonul școlar în gimnaziu este strâns legat de costul mare al școlii și în egală măsură de rezultatele copiilor.
În ultimii patru ani, 1.110 școli au fost închise, 9 din 10 fiind la sat. Învățământul la sate se află într-o stare de precariat, penuria de resurse și iresponsabilitatea primarilor contribuind la menținerea acestui status quo. Astăzi, arareori am văzut prezente pe agenda publică privind politicile educaționale măsuri care să aibă ca obiectiv creșterea calității vieții de elev din mediul rural. În schimb, am văzut, inclusiv în dezbaterea privind închiderea și redeschiderea unităților de învățământ preuniversitar, că tonul politicilor educaționale îl dau tot școlile din marile orașe ale țării.
În afară de statistici, nu știm cu adevărat cum mai e să fii elev la sat în România anului de grație 2021, dar un lucru este cert: merită să citim despre asta în cea mai frumoasă poveste a educației - istoria.
Având motto-ul ,,Să adunăm fapte, ca să avem idei”, un revizor școlar ne-a lăsat moștenire o superbă monografie a vieții școlare de la sat, în 1918, înainte ca România mare să fie o realitate. Dacă tot se vorbește și astăzi despre înființarea unor școli pilot, la nivelul Ministerului Educației, e bine de știut că am mai avut școli pilot, în toamna anului 1917, când au fost înființate școli normale mixte pe teritoriile neocupate ale țării, în comunele rurale.
Astăzi, când cele mai firave măsuri din educație sunt asumate abia după luni de răzgândeli, e de admirat să știm că Ministerul Instrucțiunii (actualul Minister al Educației) a decis în noiembrie 1917 să înființeze școli la sate, în plin război! Doar în Moldova au fost înființate peste 40 de astfel de școli, o serie dintre acestea având ca misiune formarea învățătorilor. Din mărturiile fostului director Petrescu, aflăm următoarele: ,,Examenul de admitere a avut loc într-o sală de clasă din Vulcani și s-a ținut în zilele de 8 și 9 Novembrie. S-au prezentat 56 de candidați pentru 20 de locuri de bursieri, din care 14 erau destinate pentru băieți, iar 6 pentru fete. Din acești 56 de candidați, în urma examinării, au obținut note satisfăcătoare, afară de 20 de inși, câte locuri vacante erau, încă 13 elevi, pentru cari am intervenit să fie admiși ca solvenți”. Dintre acești elevi, avem înscriși la școala din Vulcani inclusiv refugiați din teritoriul ocupantului, doar cinci fiind copiii comunei. Cu privire la organizare, aspectele privind programa școlară, orarul și fondurile pentru achiziționarea rechizitelor, toate acestea erau o nebuloasă inclusiv pentru directorul școlii. De altfel, acesta notează că ,,Nu se știa altceva, decât că Ministerul va da un ajutor oarecare”.
Înființarea unei școli a venit ca o revoluție pentru întreaga comunitate, pe mulți găsindu-i nepregătiți, la fel cum pe noi ne-a găsit nepregătiți pandemia și tranziția digitală, la 100 de ani de la înființarea noilor școli în satele Moldovei.
De o certă actualitate este diagnosticul pe care învățătorul îl pune asupra reformei: consultând arhiva, am putut închide ochii și să-mi imaginez că sunt la o dezbatere în Senatul României, în 2021, când decidenții doresc să colecteze opinii pentru modernizarea sistemului de învățământ. Decizia înființării acestor noi unități de învățământ în tânăra și fragila monarhie constituțională am caracteriza-o astăzi ca fiind ,,top-down”, primită cu o oarecare rezistență din partea opiniei publice. ,,S-a arătat prin articole de ziare, prin conferințe, prin discuțiuni, care ar fi avantagiul unei astfel de mutări. Înființarea, apoi, a celor vreo 40 de școale normale mixte, clasa a I-a, pe la sate, arată, în chip evident, că lucrul se privește cu toată seriozitatea. În același timp însă, motivate tocmai prin faptul că vremile sunt excepțional de grele, că războiul a stors țării atâtea forțe, s-au ridicat contra-păreri, arătând că nu se vor găsi localuri, că nu sunt bani, că profesorii nu vor putea părăsi orașele spre a se duce la țară, și altele”.
Condițiile de școlarizare nu erau cele mai fericite, alocația de hrană pentru fiecare elev fiind de 1,50 lei pe zi. Elevii erau cazați în gazda unor oameni inimoși din sat, unde îngrijitoarele se ocupa de chestiunile administrative, acordând inclusiv consiliere acestora. Având în vedere faptul că în sat era tifos, medicamentele erau o resursă în plus pentru un proces instructiv ca la carte. Elevii erau instruiți să își facă singuri de mâncare, acasă la gazde, folosind alimente pe care și le aduceau de acasă, din satele vecine.
,,Este nevoie de un sat ca să crești un copil”, ne spune un legendar proverb african, iar acest lucru se probează, atunci când vorbim despre organizarea rețelei școlare în timpul regelui Ferdinand I. Sinergia dintre comunitatea școlară și cea locală este puternică, elevii erau văzuți drept membri marcanți ai societății și trebuiau să contribuie la dezvoltarea ei. În școală, activități precum grădinăritul, gospodăritul, creșterea animalelor, activități de horticultură, piscultură (lucrări practice), dar și brutărie erau nelipsite.
Războiul, cumulul amenințărilor externe, dar și răspândirea tifosului au ridicat o serie de probleme în organizarea procesului educațional. Elevii erau instruiți să se păzească de tifos, să șteargă permanent praful de pe bănci și să se spele pe mâini, iar profesorii urmăreau respectarea acestor reguli cu strictețe. Totuși, au existat situații în care elevii aveau simptome, dureri de cap, amețeli, slăbirea corpului, paliditate, și atunci erau trimiși imediat acasă.
Cu privire la măsurile pentru limitarea răspândirii tifosului, directorul de școală notează: ,,Am redus atunci cantitatea lucrărilor din afară de orele de clasă, numărul temelor de scris acasă, am recomandat ca în fiecare dimineață, înainte de plecarea la școală, precum și în recreație, elevii să facă regulate și adânci mișcări de inspirare și expirare, să mănânce neapărat ceva”.
Rolul școlilor normale, ciclu care avea o durată de patru ani, era să ofere elevilor cunoștințele generale pentru un trai decent, să fie cetățeni implicați ai comunității. Pe lângă matematică și limba română, în școala din Vulcani se predau științe, religie, dar și o disciplină numită ,,studiul tablourilor”, unde elevilor le era cultivată fibra culturală.
Se urmărea mai ales o formare generală a elevilor, mai mult decât orice tendință de ,,specializare”. Era încurajată predarea transdiciplinară (folosirea noțiunilor de la un obiect de studiu în cadrul mai multor discipline, exerciții corelate între discipline) și aplicată. Directorul școlii are o poziție critică față de lecțiile care nu sunt proiectate într-o manieră interactivă, semnalând faptul că ,,Se fac discursuri, prelegeri, conferințe de ateneu, nu lecțiuni. Cunoștințele se comunică ex-catedra, nu se caută împreună cu elevii”.
Profesorii erau încurajați să-și facă lecțiile cât mai interesante și atractive, în urma unui proces de evaluare inițială, pentru a ști care este nivelul elevilor la diverse discipline (limba română, matematică), înainte ca aceștia să vină la școală. Școlarii erau încurajați să folosească ce au învățat în timpul orelor de curs în viața de zi cu zi; într-un caz particular, în școala din Vulcani, directorul școlii încuraja elevii să îi arate scrisorile pe care aceștia urmau să le trimită acasă, pentru a le putea verifica și corecta greșelile gramaticale și de ortografie. Și poate să le curețe și de informații nepotrivite, cine știe?
Printre activitățile extrașcolare, în școala din Vulcani erau organizate conferințe, urmate de dezbateri și cursuri de ,,public speaking”, dar și cercuri de scriere creativă, unde elevii erau invitați să compună poezii cu caracter patriot (,,Ele erau îndemnuri la luptă pentru izgonirea dușmanului cotropitor”).
Critica asupra programei școlare era o constantă, la fel ca în zilele noastre, făcând parte din mitologia oricărei reforme a învățământului. De altfel, directorul școlii notează: ,,Acest lucru se poate spune cu atât mai mult cu cât și instrucția militară, prin felul riguros în care se predă, îngreuiază în mod deosebit împlinirea programei”. Practica acestui sistem de învățământ, în care lucrările aplicate dese se îmbinau cu învățarea teoretică, se dovedește a fi deficitară, în opinia autorului memoriului privind viața școlară la sat în acele vremuri: ,,Rezultatul unui astfel de sistem, prea încărcat de lucrări fizice a fost, cum era de așteptat, cu totul contrar: un complet desgust în elevi și eleve de a-l pune în practică, după absolvirea școalei, și puține cunoștințe temeinice”.
Mai mult decât atât, se credea că programa școlară prea încărcată ar produce ,,surmenaj intelectual”. La aceste critici, directorul de școală adresează o întrebare retorică, pe care eu o văd de actualitate și în dezbaterea privind politicile educaționale ale secolului al XXI-lea: ,,Tot ea, programa, e acuzată pentru că între cunoștințele ce elevii dobândesc la diferitele obiecte de studiu nu se pune nicio legătură de către înșiși profesorii?; pentru indiferentismul, ca să nu zic ostilitatea, cu care profesorul unui studiu privește studiul altui coleg al său?”, ,,Încolo, câte capete, atâtea păreri, atâtea metode”. După doar șase luni de la înființarea acestei unități de învățământ preuniversitar în satul Vulcani, directorul anunță că programa școlară nu doar că a fost parcursă în întregime, dar elevilor le-a rămas timp și pentru ,,repetiții, sistematizări, și că elevii, departe de a se simți vreodată obosiți, au prins obiceiul muncii plăcute, au câștigat exercițiul, antrenul, grație căruia ei vor simți necontenit un îndemn lăuntric către lucru și o dragoste pentru chemarea ce și-au ales”.
Școlile-pilot ale lui Ferdinand s-au înființat, dincolo de toate aceste obstacole. Preocuparea primului rege al României Mari pentru educație este recunoscută; de altfel, el ne-a lăsat vorba ,,Nu zidurile fac o școală, ci spiritul ce domnește într-însa”. Chiar pe timp de război, învățământul rural s-a extins, rețelei existente fiindu-i adăugate peste 40 de școli doar în Moldova. Astăzi, suntem tot în război, dar cu pandemia, și ne pregătim de lansarea rețelei școlilor pilot, prin care articolul 26 din Legea educației naționale să fie pus în aplicare, iar în școlile din România noi planuri-cadru să poată să fie explorate de către elevi și profesori.
Foto: Dumitru Angelescu
