20 de mii de elevi cu cerințe educaționale speciale învață în școli dedicate și alți 51.000 sunt incluși în alte unități de învățământ de masă. Doar 4% din totalul elevilor. Pentru mulți dintre acești copii și pentru părinții lor, să meargă la școală este o victorie zilnică. Învățământul special liceal a avut în pandemie cea mai mare rată de abandon - 12,3% la filiera teoretică și 5,3% la cea tehnologică.
Există o criză a cadrelor didactice în tot sistemul. Suntem subdimensionați și în învățământul special. Mi-ar plăcea să văd în jurul meu mai mulți colegi tineri, cu știință și plăcere pentru această profesie, așa cum pășeam eu acum 28 de ani în Școala Specială Nr. 2 din Cluj-Napoca. Fiind prima promoție de profesori psihopedagogi de după 1989, erau posturi destule, criza de specialiști în învățământul special fiind, în acei ani, cronică.
Mi-am ales un post greu, la copii cu deficiențe neuromotorii, unde m-am izbit de realitatea pe care realmente nu avusesem ocazia s-o cunosc. În clasa mea aveam patru copii cu vârste cuprinse între 7-14 ani, doi în cărucioare cu rotile, unul cu hemipareză spastică și unul cu hidrocefalie. A fost teribil de greu, dar ne-am adaptat unii cu ceilalți și am lucrat cu acei copii patru ani.
Munca mea nu însemna doar „să predau”, ci să-i însoțesc pe copii la baie, să-i ajut să se deplaseze, să fiu atentă la absolut fiecare nevoie fizică a lor. Au înțeles și am înțeles împreună că în cazul copiilor cu deficiențe grave nu trebuie să existe secrete pe care părinții să nu le spună cadrului didactic.
Apoi s-a inaugurat o școală specială pentru copii cu deficit neuromotor și elevii mei au plecat la acea școală.
Dar ce face un profesor din învățământul special, de fapt?
Un profesor în învățământul special este un absolvent de psihopedagogie specială, pedagogie, psihologie sau pedagogie socială care lucrează cu copii cu cerințe educaționale speciale. Iar aceste cerințe pot fi foarte diverse.
În învățământul special sunt copii cu deficiențe senzoriale auditive, vizuale dar și combinate. Aceste deficiențe merg de la lipsa totală a auzului sau văzului din diverse motive, până la afectarea acestora cu diferite grade de intensitate, dar care îl împiedică pe copil să facă față cerințelor unui învățământ de masă. Și îl împiedică deoarece școlile românești, și nu numai, dar la sistemul românesc mă refer, nu oferă copiilor nevăzători sau surzi instrumentele necesare și nici personalul de care e nevoie integrării acestora. Deocamdată din lipsă de fonduri.
Când cele două deficiențe se combină, în cazuri rare, dar totuși există - cea mai cunoscută persoană de la noi din țară a fost Vasile Adamescu cu surdo-cecitate - copilul este și surd și nevăzător. Trebuie implementat un program foarte special, foarte bine structurat, cu pași mici, realizat de echipa care lucrează cu copilul, din echipă făcând parte, neapărat, familia acestuia.
În acest caz obiectivul educațional este acela de a-l face pe copil cât mai independent posibil, de a-i oferi un sistem de comunicare, deoarece copilul trebuie să-și exprime, într-un mod, oricare, nevoile, plăcerile, sentimentele.
Când a fost înființat învățământul special - școala la care lucrez eu are o vechime de 123 de ani -, acesta a fost șansa copiilor cu diferite tipuri de deficiențe de a învăța, de a accede la o viață mai bună. Nu toate școlile speciale au peste o sută de ani vechime, dar toate au fost înființate pentru a le oferi șansa la o viață cât mai aproape de normalitate copiilor cu cerințe educaționale speciale. Școlile pentru copii nevăzători sau surzi din întreaga țară sunt șansa acestor copii de a învăța, prin metode specifice, curriculum școlilor de masă, de a-și lua bacalaureatul, de a învăța o meserie, de a merge la facultate. Sunt copii cu cerințe educaționale speciale în sate, unele mici, uitate de lume, în comunități sărace, în comunități de romi, iar acești copii, aduși în școlile speciale, cele mai multe cu internat, reușesc să treacă peste barierele deficiențelor lor, reușesc să devină independenți, utili societății.
Este nevoie de o muncă titanică pentru a reuși să faci un copil cu cerințe educaționale speciale să facă progrese, să se integreze total în societate.
Profesor în învățământul special nu este o meserie ușoară, nu este o meserie pentru oricine, dar atât de necesară unei societăți.
De-a lungul anilor în care am lucrat cu copii cu cerințe educaționale speciale am auzit, de multe ori, expresia „Eu n-aș putea! Mie mi-e milă!” Cu mila chiar nu-i ajutăm pe acești copii! Deloc! În ajutăm dacă reușim să-i învățăm lucruri de care vor avea nevoie în viață. Îi ajutăm dacă reușim să îi învățăm să comunice, să își exprime nevoile, să se orienteze în clasă, școală, pe stradă, să traverseze strada în siguranță, să-și lege șireturile, să se îmbrace adecvat, să meargă la magazin să facă mici cumpărături, să-și facă un sandvici sau un ceai, să se usuce pe păr după baie, să utilizeze mijloacele de transport, să ceară ajutor dacă au nevoie sau se simt în pericol, să-și șteargă nasul, să folosească adecvat toaleta, să deschidă/închidă uși, sertare, geamuri. Și multe altele, desigur, dar aceste lucruri mi-au venit în minte gândindu-mă la copiii cu care lucrez.
Sigur că îi învățăm și să scrie, să deseneze, să recite poezii, să cânte, să toarne apă din sticlă în pahar, să citească o etichetă, să adune, scadă, înmulțească numere, să folosească cuvinte adecvate, să scrie după dictare, să copieze, să formuleze propoziții. La începutul fiecărui an școlar îi evaluăm și vedem nivelul la care se află în acel moment. Apoi, în funcție de ceea ce ne cere programa și de interpretarea evaluărilor inițiale, stabilim anumite obiective pe care am dori să le atingem în anul școlar început.
Realizăm pentru fiecare copil un Plan de Intervenție Personalizat, care este chiar personalizat, adică stabilește, pentru fiecare copil în parte, nivelul inițial, ceea ce ne propunem să-l învățăm în acel an școlar, metodele pe care le vom folosi, mijloacele didactice și, la sfârșitul anului, evaluarea finală. Care evaluare ne arată dacă am reușit să ne îndeplinim obiectivele total, parțial sau deloc. Apoi trebuie să analizăm ce n-am reușit să facem, de ce n-am reușit, cum putem atinge în viitor obiectivele propuse. Trebuie să corelăm aceste obiective cu programa, cu potențialul copilului, cu vârsta și preocupările sale, cu cerințele sau doleanțele familiei.
Un profesor din învățământul special trebuie să aibă mai multe calități, pe cele mai importante, din punctul meu de vedere, le voi prezenta succinct:
Să-și cunoască meseria
Să știe despre diferitele tipuri de deficiențe, să cunoască metode și tehnici de lucru cu copiii cu cerințe educaționale speciale. Dacă profesorul este titular într-o anumită școală, deci știe că va petrece mai mulți ani în același mediu, cu un anumit fel de copii, este neapărat necesar șă știe alfabetul Braille la școlile de nevăzători, limbajul semnelor la cei cu deficiențe de auz, să se adapteze copiilor cu sindrom Down sau celor cu autism (acestor copii trebuie să le vorbești clar, în cuvinte puține, să utilizezi pictograme - acestea sunt imagini care evocă acțiuni, persoane, necesități).
După câteva luni sau un an de lucru cu o clasă de copii, profesorul psihopedagog reușește să-i cunoască atât de bine încât știe când să-i trimită la toaletă, chiar dacă ei nu spun, știe când este iminentă o criză, știe când le e foame sau când au nevoie de o pauză.
Rezistență ridicată la frustrare
Sursele de frustrare pentru un profesor din învățământul special sunt multiple. În primul rând, progresele pe care le fac elevii sunt mici, uneori atât de mici încât doar cei care lucrează cu copilul le sesizează. Și părinții. Progresele, orice pas înainte făcut de copil se realizează într-un interval lung de timp. O nouă mișcare, un nou semn scris în caiet, îmbrăcarea corectă a jachetei, pot lua, uneori săptămâni de zile. Frustrarea vine și din faptul că nu avem, foarte adesea, mijloacele didactice necesare pentru a lucra cu acești copii. Apoi, așteptările părinților, foarte adesea nerealiste. „L-am adus la școală să-l învățați dumneavoastră! Copilul meu poate. Ne-am mutat în acest oraș, cu mari eforturi, pentru că aici sunt specialiștii”.
Apoi, frustrări din partea celor care conduc sistemul. Programele nu sunt bine întocmite, dar trebuie să realizăm toate documentele școlare conform acelor programe, să avem zeci de pagini printate cu planificările anuale, pe unități de învățare, pe module, planurile de intervenție personalizate. Extrem de multă birocrație, dar acesta lucru e valabil în întreg sistemul de învățământ, nu doar în cel special.
Creativitate
Copiii cu nevoi speciale asimilează noțiunile într-un timp mai îndelungat, după repetiții multe, prin metode variate. Ca profesor în învățământul special este necesar să prezinți o noțiune (cifrele, de exemplu) în moduri variate, să repeți numărarea până devine automatizată, să faci nenumărate asocieri cifră - număr de obiecte. Ca profesor în învățământul special numeri tot ceea poate fi numărat concret, apoi se trece la numărat imagini, la asocierea obiectelor cu cifra corespunzătoare.
Ca profesor în învățământul special folosești castane, pietre, frunze, crenguțe, nuci, tot ce-ți trece prin cap, până când, tu, profesorul obosești. Dar, când, la un moment dat, vezi că un anumit copil, după săptămâni de numărat, sortat, asociat, numără corect, asociază cifra cu numărul de obiecte, cu imaginile, satisfacția este foarte mare.
Perseverența
Nu cedezi atunci când dorești să-l înveți ceva pe copil. O iei de la capăt după fiecare vacanță, după fiecare criză epileptică a copilului, după fiecare stadiu de stagnare. O iei de la capăt, uneori cu entuziasm, alteori cu oboseală, chiar cu lehamite, alteori cu încăpățânare sau abnegație. Pentru că speri să-l faci pe copilul acela să-și lege șireturile, să scrie cifra 1 fără ajutor, să-și scrie numele, să facă semnul pentru mersul la toaletă, să scrie primul cuvânt fără greșeală! Speri să-l vezi făcând un progres cât de mic și perseverezi. Altfel nu se poate!
Atenția distributivă
În învățământul special sunt mai puțini copii într-o clasă (4-12, spune legea), dar trebuie, permanent, să-l vezi pe fiecare ce face!
Pentru că sunt copii care se pot supăra brusc, sunt copii care pot deveni agresivi într-o secundă, sunt copii timizi care trebuie încurajați dacă au scris, modelat, socotit corect, sunt copii care pot avea o criză epileptică, copii care au nevoie la toaletă dar nu știu să spună.
Trebuie să-i urmărești pe toți, permanent. Nu este ușor, dar este o caracteristică ce se educă în timp. Ca profesor la copii cu deficiențe multiple nu ai pauză, deoarece acești copii trebuie supravegheați tot timpul. Dacă profesorul de la clasă are nevoie să meargă la toaletă roagă o colegă/un coleg să-i supravegheze și pe elevii săi. Profesorul rugat, de obicei vecinul de clasă, lasă ușile celor două clase deschise și, cât timp lipsește colegul/colega, patrulează între cele două clase ținând totul sub control.
Profesorul psihopedagog trebuie să șteargă saliva care curge necontrolat din gurile unor copii, nasurile înfundate ale copiilor care nu știu să și le șteargă și, uneori, trebuie să-i însoțească la toaletă, pentru că nu întotdeauna ai timp sau poți aștepta infirmiera să vină să facă acest lucru.
Hărnicie
Pentru acești copii e nevoie de multe, foarte multe materiale didactice, fișe, jocuri, jucării. Copiii se plictisesc rapid de câte o activitate, sau, dimpotrivă, fac unul și același lucru la nesfârșit. Profesorul trebuie să alterneze activitățile, să-i ofere copilului diferite materiale, care să-i suscite interesul.
Într-o clasă cu copii cu deficiențe multiple este obligatoriu să se lucreze diferențiat. Altfel nu ai cum. Dacă sunt șase copii, la ora de Comunicare în limba română, unul știe să citească cu litere mari, de exemplu, altul nu recunoaște decât litera A, altul citește dar numai cuvinte simple, altul nu citește deloc dar înțelege ce i se citește, altul nu citește, nu vorbește, dar indică imaginea cerută. Nu ai cum să nu lucrezi diferențiat cu acești copii, dacă dorești să-i faci să progreseze.
Noțiuni de prim ajutor
Acesta sunt necesare în cazul copiilor cu epilepsie care fac crize majore. Până acum nu m-am confruntat cu așa ceva, dar colege de-ale mele au fost nevoite să intervină și au știut să acorde primul ajutor.
Lucrul în echipă
Profesorul de la clasă, cu cel de la terapii, cu părinții, cu profesorii de după-amiaza, cu asistenta medicală.
Ce mă face să merg, zilnic, la serviciu? Faptul că sunt copiii care mă așteaptă, că îi văd progresând, încet dar totuși progresează. În ulțimii ani am început să fac fișe de lucru foarte frumoase, mă bucur când câte un copil citește corect ceea ce am scris eu acolo, colorează, după ce a citit, exact cum spune textul, scrie cifrele și adună sau scade numere din două cifre. La școală am legat prietenii, am colege și colegi oameni minunați, remarcabili cu care mă identific, compania lor o caut și alături de ei mă bucur ori de câte ori un elev din școala noastră a realizat ceva. Mic, important, esențial pentru sine, pentru familia lui, pentru noi și pentru normalitatea pe care o căutăm cu toții.
Foto: Dumitru Angelescu
