Pentru că a făcut Facultatea de Filosofie și Istorie la fără frecvență în timpul regimului comunist, Victoria Baran a lucrat ca profesor suplinitor în timp ce era și studentă, și soție, și mamă. După nouă ani de la absolvire, și-a câștigat postul de profesor titular de istorie în 1990 la Suceava. Era deja divorțată, cu doi copii și fără locuință, așa că la Suceava a stat patru ani la internat, într-o cameră de cămin. Nu i-a fost ușor, iar puterea și-a găsit-o în învățat și în predat, în posibilitatea de a dărui mai departe. Performanța a îmbărbătat-o și a ajutat-o să ardă la catedră, nu să fumege. Dovadă că în 1993 a ajuns pentru prima oară cu elevii ei la Olimpiada Națională de Istorie.
Baran și-a început cariera în satul natal din județul Vaslui, a continuat-o la Suceava, ca titular la Colegiul Național Mihai Eminescu, și a încheiat-o ca profesoară de top la Liceul Teoretic Mihail Sadoveanu din București, unde s-a mutat în 2010, după ce s-a reunit cu iubitul ei din liceu, la 30 de ani de la despărțire.
La 64 de ani, în primul an de pensie, se trezește la 6:30 dimineața, pregătește micul dejun, citește ziarele și revista Historia, mai dezleagă câte-un rebus. Își face lista de mers la piață și îi place să gătească, dar cât fierbe oala pe aragaz, citește. Are de recuperat lecturi – de la cărți de istorie care nu și-au găsit loc în vacanțe, la beletristică. Pregătită să se mute înapoi la Suceava, unde locuiesc copiii și nepoții, se întreabă dacă îi va ajunge timpul să facă tot ce-și dorește: să petreacă timp alături de cei trei nepoți – pentru care vrea să scrie mici povestiri istorice –, să citească, să își dea doctoratul în smulgerea manuală a buruienilor, cum glumește gândindu-se la via de la țară.
*
Provin dintr-o familie relativ modestă. Mama era casnică pentru că a trebuit să crească patru copii, iar tata era singurul care lucra. Deci nu pot să spun că am avut un sprijin în devenirea mea profesională de la părinți. M-au lăsat să fac ce vreau. Asta poate fi pe de-o parte bine, pe de altă parte, nu. Pentru că adolescenții fabulează. Și atunci nu întotdeauna aleg bine.
*
În perioada liceului, mi se părea ceva extraordinar să fii stewardesă. Iar în vacanța dintre a X-a și a XI-a, când stăteam câte două săptămâni pe un șantier al tineretului, prin ’71-’72, profesoara de franceză – pentru care eram o speranță – m-a întrebat „Ce vrei să faci?”. „Probabil română-franceză”, răspunde tot ea. Și eu zic, „Nu, vreau să devin stewardesă”. Atunci îmi spune, cu un zâmbet sarcastic, „știi, se caută fete drăguțe acolo”. La vârsta aia de 16 ani, orice lucru este uriaș. După masa de prânz, m-am gândit că eu de fapt n-am nicio șansă, asta îmi spusese de fapt profesoara. „Cum, pentru că Dumnezeu nu te-a făcut frumoasă, să nu poți să faci ceea ce-ți dorești?” Evident că nu știam nimic despre profesia de stewardesă, văzusem filme. Și pentru că am avut profesori de calibru greu – sau cel puțin așa mi se păreau mie – am zis, dar de ce nu? Ca să fii profesor, trebuie doar să știi carte, nu contează cum arăți.
*
Cred că profesia asta mi-a dat tărie, posibilitatea să am o imagine bună despre mine și calitatea de luptător – mai ales privit prin prisma disciplinei pe care am predat-o. Istoria este o materie extrem de supusă presiunilor ideologice. Însă misiunea mea și a manualului este să incite. Mereu le-am spus copiilor: „Puneți sub semnul întrebării și căutați informații”. Pentru că misiunea profesorului de istorie nu este de a băga cu pompa informații în capul lor. Ci de a-i incita să caute, despre asta este vorba.
*
A fi profesor înseamnă să stăpânești metodica (didactica predării), metodică care nu este imuabilă, se schimbă, și trebuie să înveți să te adaptezi. S-a evoluat de la metodele expozitive, magister dixit, de când profesorul recita lecția elevului spectator, la metodele moderne, care plasează elevul în centrul procesului didactic. Ca urmare, mi-am schimbat eu însămi felul în care privesc o situație.
*
Mi-aduc aminte o lecție deschisă în cadrul cercului pedagogic de la Suceava, în fața tuturor profesorilor de liceu din municipiu. Era ceva legat de Primul Război Mondial și am folosit metoda cubului, pentru care elevii trebuia să lucreze pe grupe. Pe fiecare fațetă aveau câte o sarcină de lucru – analizează, descrie, argumentează, compară, descrie, iar fiecare echipă își trăgea la sorți cerința. Când expira timpul, fiecare raportor venea și prezenta rezultatul activității echipei. Însă copiii trebuia să și rămână cu ceva. Așa că le-am dus atunci un organizator grafic, cu fiecare an de război privit prin prisma marilor bătălii – pe frontul de vest, de est și de sud, astfel încât să aibă un tablou general.
La istorie, ideea este de multiperspectivitate – să privești un fapt istoric din mai multe perspective și să acceptăm și alte opinii. De exemplu, bătălia de la Borodino din Rusia 1812, Napoleon contra Țarul Alexandru I. Păi francezii spun că ei au câștigat, rușii spun că ei au câștigat. Sau bătălia de la Călugăreni. Noi spunem că Mihai Viteazu a învins, turcii spun că ei au învins. Lucrurile sunt discutabile și pot fi discutate în funcție de documentele pe care le accesezi. Lucrurile nu sunt albe și negre. Poți să-ți formezi, pe bază de informații, o opinie a ta despre un anumit eveniment.
*
Am avut în liceu un profesor de română care era o enciclopedie, l-am admirat cu toții. În schimb, profesoara de istorie avea ceva special, un șarm personal. Abia o așteptam să vină ca să vedem cum este îmbrăcată. Am iubit-o, însă cel mai tare mi-a plăcut profesorul de filosofie, care era un bărbat „jos pălăria”. Noi credeam că vine cu bancurile de acasă, dar ne-am dat apoi seama că omul era așa amuzant și spontan. Eu cred că am luat de la fiecare câte ceva. De la profesoara de istorie, modalitatea de a te face agreabilă copiilor. De la profesorul de română, cultura de tip enciclopedist. De la profesorul de filosofie, poantele.
*
Ca exemplu – orele de istorie sunt dificile de la 7:30 dimineața, mai ales primăvara, când îți vine să dormi mai mult. Așa că intru o dată în clasă și văd o rază de soare care căta să intre pe geam spre catedră. „Bună dimineața, dragii mei”, zic, „am să vă spun un banc”. Și așa mi-am început ora: Nicolae Ceaușescu deschide fereastra. „Bună dimineața, soare”, zice. „Să trăiți, tovarășe secretar general”. Se duce Ceaușescu la nevastă-sa și zice „Băi Lenuță, sunt așa de important, până și soarele mă salută.” „Hai, fugi Nicule de-aici, că nu te cred.” „Bine, Lenuță, ai să vezi mâine dimineață”. Deschide Ceaușescu geamul a doua zi. „Bună dimineața, soare.” „Să trăiți, tovarășe secretar general. Raportează Prună, Soare e în concediu.” Și am început ora cu amuzamentul copiilor.
*
Deși didactica spune că istoricul trebuie să fie obiectiv și să nu-și trădeze sentimentele de dezaprobare sau de admirație pentru o anumită personalitate istorică, eu nu pot. Nu sunt istoric, sunt profesor de istorie. Și am constatat că dacă eu sunt împătimită de Napoleon, de Ștefan cel Mare, de Cuza, nu pot să-i tratez sec, nu pot să-mi reprim sentimentele. Pe Mihai Viteazul îl agreez, dar sunt niște lucruri pe care eu nu le pot înțelege. Ei, faptul că n-ai pus picătura aia de patimă, copiii o sesizează.
*
Pregătirea lecțiilor nu înseamnă să înveți cunoștințele de istorie din manual. Manualele mele toate sunt mâzgălite. Pe ele mi-am scris metodele pe care le folosesc la clasa x sau y. Fie că e vorba despre sistemul interactiv de notare pentru eficientizarea lecturii și a gândirii – adică îi pui pe copii să citească o sursă istorică și să pună informații în una din cele trei coloane, informații confirmate, adică informații noi, pe care textul le confirmă, informații infirmate și informații incerte – sau despre metoda algoritmului de rezolvare, adică ce ne spune sursa, ce nu ne spune sursa, ce ne lasă să bănuim. Este vorba despre dezvoltarea gândirii critice. Sau altă metodă: jurnalul cu dublă intrare. Le dai copiilor o sursă și le ceri să selecteze un fragment care îi înfurie, care se află pe o poziție cu totul diferită decât experiența lor de viață ori care îi surprinde, apoi să argumenteze alegerea. Chiar dacă cinci copii aleg același fragment, argumentele sunt diferite. Astfel, o lecție anostă poate fi transformată într-o lecție captivantă.
*
„La istorie învățăm numai despre morți”, am auzit o dată în cancelarie și pentru mine a fost ca o găleată cu apă rece turnată pe spate. Așa că m-am dus apoi la oră și le-am spus, „Copii, v-ați pus vreodată problema de ce trebuie să învățăm noi istoria?”. Hai să ne gândim că morții aceia despre care noi învățăm astăzi la istorie au fost cândva oameni vii, ca și mine, ca și voi. Ce înseamnă asta? Înseamnă că au trăit într-un anumit context social, economic și politic, că au avut niște aspirații, niște nemulțumiri, că au luptat ca să le fie mai bine. Uneori au fost înfrânți, alteori au câștigat, dar victoria nu este întotdeauna ușoară. Cine angajează lupta este din start câștigător. Chiar dacă nu-ți garantează nimeni că începând lupta o vei și câștiga, putem considera că ai câștigat-o pentru că ai dobândit experiență. Iar cine refuza lupta este din start învins. Am folosit chestiunea asta ca pretext, pentru că atunci când le spun lucrurile astea, se lasă o liniște teribilă.
*
La clasa a XI-a este o temă care mie îmi place foarte tare, „viața publică și viața privată”. Toată lumea știe ce înseamnă fiecare, dar eu îi întreb: „Este clar trasată granița dintre public și privat?”. „Dar dacă noi ne facem din viața privată viață publică?” Eu tratam întotdeauna cu copiii un articol de ziar, în care se supuneau spre aprobare anumite informații. Spre exemplu, cazul în care o elevă de clasa a VIII-a rămâne însărcinată și naște un copil. În articol era părerea fetei, a directoarei școlii, a preotului din sat, a medicului, a unui sociolog. Nimeni nu-și asuma responsabilitatea, iar fata punea isprava ei pe-același plan cu a unui coleg de clasă care avea număr record de absențe. Analizam opiniile exprimate acolo, apoi le ceream lor opinia, discutând cu foarte mare seriozitate. Așa vedeau că istoria se poate discuta și la timpul prezent.
*
Eu am fost mai cu un picior pe frână și un bici în mână, dar orele de dirigenție nu însemnau doar să motivez absențe sau să le țin morală. Făceam tot felul de fișe cu ei, despre experiențe de viață, care generau dezbatere. Dacă pun adolescentul să vorbească despre viața lui, nu colaborează. Dar dacă înfățișez problema ca întâmplându-se altora de vârsta lor, acolo se judecă cu obiectivitate. Pentru că nu e viața lor scoasă în față. Și nici n-ar fi corect să punem o problemă personală în dezbaterea unei colectivități. Spre exemplu, o discuție despre stima de sine. Un el și o ea, de 15-16 ani. Ea îndrăgostită foc de un fotbalist al școlii, care intra și în atenția altor fete. Or, băiatul simțindu-se cocoș, începuse să o țină pe tușă. Invoca faptul că merge la antrenament și nu știu ce, iar el mergea la întâlnire. Ea, deși știa foarte bine că o minte, rămânea acolo. Și atunci întrebarea era: „A avut stimă de sine sau ba?”. La fel, în cazul unui băiat. Și de acolo discutăm – ce părere aveți, întrebări punctuale.
*
Mi-am spus că atunci când voi fi la pensie, poate învăț și eu ce înseamnă să mă plictisesc. Dar nu cred că este cu putință. Pentru că mereu fac câte ceva. Îmi place să împletesc, îmi place să citesc, îmi place să fac mâncare, îmi place și să merg la piață, nu există lucruri pe care să le fac în silă. Am mers mereu pe ideea că sunt lucruri pe care eu trebuie să le fac și ca să-mi placă, trebuie să-mi propun acest lucru. Ca o disciplină de viață. Auzeam: „Vai de mine, ieși la pensie, nu mai ești util, stai cu coatele pe geam și te uiți afară”. Dar de ce? Ai atâtea lucruri de făcut pe care nu le-ai putut face în timpul în care lucrai.
*
Eu mi-am terminat cariera didactică, dar mă gândesc cu îngrijorare la cei care vor veni. Pentru toate relele din societate, școala este vinovată. Iar școala cred că a fost prima țintă a acestui regim de distrugere. Vrei să vulnerabilizezi un popor? Atacă-l în sistemul de învățământ, în sistemul sanitar și în cel economic.
*
Profesia asta de cadru didactic presupune foarte multă dăruire. Dar poți să oferi dăruire când știi că nu-ți poți permite o vacanță afară? Când știi că ai restanță la întreținere? Nu poți să-i ceri unui om dăruire când buzunarul este gol. Pentru mine, profesia a fost și o soluție pentru a mă echilibra în proprii mei ochi, să-mi arăt că, deși sufăr de lipsa aia și aia și aia, sunt un profesor bun, care face performanță.
*
Plec cu un regret din învățământ: faptul că misiunea școlii nu mai este considerată o prioritate. Pentru politicieni, ea este importantă doar în vorbe. Mă mai supără foarte tare să aud critici pe la televizor, „școala nu-i pregătește pe tineri pentru piața muncii”. Dar care este piața muncii? O știe cineva? Ca și cum cadrul didactic, indiferent că este educator, învățător sau profesor, trebuie să rezolve toate problemele societății. Învățământul este parte a societății. Dacă societatea este alterată, poate rămâne învățământul la nivel de sfânt?
