În ultimii ani am recitit publicistica lui Eminescu și am fost mai atenți la articolele în care se referea la realitățile sistemului educațional românesc pe care îl cunoștea foarte bine. Nu, nu a fost profesor, a fost în schimb un intransigent revizor școlar. Pentru cei care nu știu, în 1 iulie 1875, Mihai Eminescu este numit prin ordin de ministru revizor şcolar pentru judeţele Iaşi şi Vaslui, funcţie pe care o va îndeplini aproape un an. Ei bine, relectura materialelor jurnalistice semnate de Eminescu și publicate în Timpul surprind prin vastitatea tematică, prin viziune și, de ce să nu o spunem, prin actualitate.
Credeți că plagiatul este o caracteristică a secolului al XXI-lea? Nici vorbă. Referindu-se la un manual școlar de matematică Elemente de aritmetică pentru uzul şcoalelor secundare de Dimitrie Petrescu, Eminescu atrage atenția asupra faptului că aproape în întregime acesta a fost copiat după ediția a treia a lucrării Eléments d'arithmétique de J. A. Serret, publicată în 1861, la Paris: „Adevărat că o carte de şcoală nu poate fi originală. Ea va fi totdeuna mai mult ori mai puţin un mozaic de definiţiunile cele mai bune, date în forma cea scurtă, mai hotărâtă, mai lesne de înţeles. Dar în acest caz autorul va trebui să citeze neapărat literatura întreagă de care s-a servit, fie în prefaţă, fie într-un adaos bibliografic, fie în text chiar. Nu e permis de a copia autori străini fără a-i cita, fără a pomeni că ne-am servit de definiţiunile, de exemplele, de comparaţiile lor chiar. Maniera de a-şi aprop[r]ia cugetări străine în mod conştiut şi a le da drept ale sale a devenit la noi calea ieftină de a ajunge la renume şi la bani.”
Ce putem învăța din acest fragment al articolului semnat de Eminescu? În primul rând că manualele școlare nu pot fi întru totul originale, fiindcă indiferent de demersul propus de autori, partea teoretică nu poate să difere, apoi că citarea surselor este necesară și că dorința de a deveni celebru și bogat nu poate fi justificată de furtul intelectual.
Vă amintiți de momentul în care s-a decis desființarea școlilor profesionale? Să nu credeți că nu au fost situații similare și altădată. Ne referim la o decizie de reducere a numărului școlilor din mediul rural luată de ministrul cultelor și instrucțiunii publice Gheorghe Chițu, amendată de Eminescu într-un articol în care, într-o manieră ironică, atrage atenția asupra meritelor celui care administra la acea vreme educația: „A-mpuţinat şcoalele rurale. La ce să înveţe mojicul carte, a socotit d-nia-lui. A retras aprobarea esclusivă pe care predecesorul său o dedese unor cărţi pentru învăţămăntul primar, pentru ca buruiana cărţilor rele să înece planta mai gingaşă a acelor bune. Dacă acele cărţi aprobate esclusiv de predecesorul său au pătruns, cauza e plivirea generală ce se făcuse puţin înainte, încît se dăduse plantelor folositoare spaţiul necesar ca să prinză rădăcină.” Trebuie neapărat să adăugăm că Gheorghe Chițu, ministrul criticat de Eminescu, este el care l-a demis pe acesta din funcția de revizor școlar, așa că demiterile nu sunt de azi, de ieri, ci par a fi o practică cu adânci rădăcini în spațiul românesc. Probabil vor fi contribuit la decizia de demitere și pozițiile publice critice ale jurnalistului Eminescu.
Tot de numele acestui ministru se leagă o reformă curriculară (așa am numi-o azi) contestată de Eminescu, fiindcă a dus la „încărcarea şi încurcarea programelor”, despre care spune că sunt „atât de monstruos încărcate”. Care este viziunea eminesciană asupra rolului programelor și asupra acestei reforme? Citiți și spuneți dacă nu ne izbim și astăzi de aceeași problemă: „Uitând vechiul şi nestrămutatul adevăr pedagogic non multa sed multum, d. Chiţu a presupus că copiii români sunt toţi excepţionali prin memorie şi judecată şi i-a încărcat cu materii atât de multe şi atât de diverse, încât nici profesorii, nici şcolarii nu se pot orienta în capetele lor. D-sa a crezut că dacă copiii învaţă vorbe, apoi învaţă în genere ceva. Nimic nu învaţă, pentru că memoria nu păstrează nimic nepriceput, nerumegat, unde interesul viu şi judecata copilului n-a jucat niciun rol. Singurul efect al încărcării memoriei cu lucruri pe cari nu le poate mistui e sila şi scârba copilului de carte. La acest rezultat au ajuns aproape toate şcoalele la noi. Vezi tineri cari au învăţat latineşte, greceşte, istoria universală, logică şi psicologie, ştiinţe naturale, geografie în toate clasele, drept administrativ, economie politică, au trecut bacalaureatul şi... cu toate astea nu ştiu a scrie o frază corectă, iar a doua zi după ce a părăsit şcoala a uitat tot.” În fond, asupra căror aspecte arată cu degetul Eminescu? Evident că asupra programelor școlare încărcate, asupra lipsei de relevanță a conținuturilor, asupra centrării pe actul de predare și nu pe învățare și mai ales asupra faptului că elevilor nu li se dezvoltă competențele de care au nevoie în viața reală. Nu exista termenul atunci, dar credem că marea problemă a școlii pe care o surprinde jurnalistul este analfabetismul funcțional.
Gradațiile de merit și bursele de performanță și de merit (se discută mult despre acestea în ultimele zile) reprezintă modalități de recompensare a rezultatele cadrelor didactice și ale elevilor, existente și la finalul secolului al XIX-lea. Sigur nu se numeau așa, dar scopul era acealași: „s-a hotărât a se aloca sume pentru premiarea școlarilor sârguincioși, [...] pentru premiarea acelor învățători cari ar fi înscris și promovat mai mulți elevi.”
Măsura aceasta din urmă i se pare lui Eminescu de-a dreptul periculoasă: „Ce s-atinge de premiarea învățătorilor cari vor înscrie și promova mai mulți elevi, această măsură ni se pare aproape… periculoasă. Stabilim că aptitudinea unui învățător nu se constată, nu se poate constata pe această cale. Un învățător indulgent (ca să nu zicem rău), într-un sat populat, va înscrie și promova mai mulți elevi decât unul bun într-un sat puțin populat. Un învățător din cei mai buni este de ex. cel din satul mic Gropnița. Dar cei 10 –15 școlari ai acestuia plătesc mai mult decât 100 de școlari răi dintr-alte comune populate cu învățători superficiali.”
Care este scopul școlii? Conform Legii Educației din 2011, școala are, printre altele, rolul de a asigura dezvoltarea liberă a individualității umane și de a permite împlinirea și dezvoltarea personală, de a pregăti adulți capabili să facă față lumii aflate într-o permanentă transformare. În viziunea eminesciană, „școala [...] trebuie să dea poporului cunoștințele și creșterea trebuitoare pentru a ști să îngrijească fiecare mai bine de sine însuși și de aci va veni și judecata pentru îngrijirea intereselor publice.” Care este paradigma curriculară care i se potrivește școlii românești sau de oriunde? Am zice astăzi că este cea a dezvoltării personale. Credeți cumva că în 1880 nu era la fel? Ba da, era cam la fel. În 9 august 1880, Eminescu aduce în fața cititorilor săi replica rostită de Jules Ferry, ministrul educației din Franța, într-unul dintre discursurile sale: „Școalele au fost pân-acum închisori, de acum înainte însă vor fi niște grădini“, evidențiind rolul important pe care îl are cadrul didactic și metoda aplicată de acesta: „Școala oricând e o închisoare când învățătorul va fi mărginit, e oricând o grădină când acesta va fi un om de spirit care va ști să intereseze pe elevii săi pentru obiectul ce propune. Obiectul e cu totul indiferent, metodul de predare — lucrul de căpetenie.” Cine poate fi considerat un profesor bun? Iată răspunsul: „Cei mai buni învățători vor rămânea aceia cari vor ști să-și electrizeze auditoriul prin vox viva a lor, prin grai și intuițiune, oricât de aridă ar fi îndealtmintrelea tema ce o tratează. Ca formulă generală, care cuprinde toate viciile de metod, putem zice că școala va fi rea dacă va apela numai la memorie, bună dacă va apela la pricepere și judecată, abstracție făcând de materia predată. Indiferent dacă se predau matematice, științe naturale, sanscrită sau ebraică, îndată ce se apelează numai la memorie, obiectul devine greoi și indigest, pe când, dacă știm a interesa priceperea și judecata, știm a pune inteligența în mișcarea ei naturală, obiectul devine interesant, oricât de ingrat ar părea celui nedeprins cu el.”
Ce putem învăța peste aproape două secole de la Eminescu? Ceva ce a constatat în secolul al XVIII-lea Lavoisier („În Natură, nimic nu se pierde, nimic nu se câștigă, totul se transformă”), ceva ce a spus poetul însuși în deschiderea Glossei („Vreme trece, vreme vine,/ Toate-s vechi şi nouă toate) și mai ales ceva ce demonstrează articolele sale: indiferent de vremuri, problemele școlii au fost mereu aceleași. Nu spera și nu ai teamă.
