De ce scriem?
Scriem pentru că este o modalitate de a expune viziunea noastră despre sistem, generată de experiența noastră în mijlocul acestuia (suntem prinși chiar acolo, în centru, de peste 30 de ani) și de a ne face auziți. Nu am plecat din învățământ, deși am fi putut, fiecare într-un alt domeniu, fiindcă atunci când am ales să devenim profesori a fost din convingere. Drumul prin hățișurile educației nu a fost ușor pentru niciunul dintre noi: titularizare, definitivat, concursuri diverse, grade didactice, disertații etc., nu am avut vreun „spate”, dimpotrivă. Am decis să ne implicăm atunci când ni s-a cerut, chiar dacă de cele mai multe ori a fost în regim de voluntariat.
De ce am ales să scriem?
Am ales să scriem pentru că scrisul ne permite să împărtășim ceea ce știm despre sistemul educațional. Despre frumusețea de a fi cadru didactic, de a lua în spate haina de magician și de a produce, prin diverse strategii, învățarea, creșterea, înflorirea. Despre frumusețea conectării cu prezentul (fie că acesta poartă denumirea de generația Y sau Z sau Alpha), despre oamenii care aleg să crească profesional, să se adapteze provocărilor generate de dezvoltarea tehnologiei, să caute sau să creeze instrumente potrivite elevilor pe care îi formează, despre profesorii care inspiră și devin modele, despre oamenii mai puțin vizibili din sistem – cei care asigură curățenia spațiilor școlare (și vă asigurăm că munca lor nu este dintre cele mai ușoare), cei care repară pupitrele și scaunele deteriorate (cu voia sau fără voia beneficiarilor direcți ai educației) sau care înlocuiesc accesoriile ușilor, ferestrelor, caloriferelor (nu știm unde se duc robinetele de la capătul acestora când se duc), cei care lucrează în cantinele și internatele din sistem –, despre personalul didactic auxiliar din secretariate, contabilitate și laboratoare. Despre frumusețea minților aflate în căutarea cunoașterii, despre frumusețea inițiativelor care vin dinspre părinții care nu au uitat că sunt principalii parteneri educaționali ai unităților de învățământ sau despre mâna pe care comunitatea o întinde, cu generozitate, școlii.
Am ales să scriem pentru că scrisul este o formă de exorcizare a demonilor (mici și mari) din sistem. Și demonii trebuie arătați cu degetul și extirpați. Am ales să scriem despre sistemul de învățământ așa cum mulți au ales să vorbească (pe tonuri diverse) despre el – la coafor, la coada de la bancomat, la evenimente, pe tren, în sălile de așteptare. Am ales să scriem pentru că doar așa putem sensibiliza comunitatea, familia, elevii, cadrele didactice, personalul auxiliar și nedidactic. Doar așa putem să atragem atenția asupra profesoarei care, enervată fiindcă un elev cu grave probleme de vedere, neapreciind prea bine distanțele, i-a atins cu mâna cana cu ceai, i l-a turnat în cap, asupra profesorului care a decis că poate implementa o programă abrogată ca apoi să se revolte că manualele nu conțin temele pe care le predă de când a intrat în sistem, asupra celor care utilizează apelative zoologice pentru a le crea elevilor sentimentul inferiorității – fiindcă profesorul este singurul deținător al adevărului absolut, asupra abuzatorilor de la catedră (cei care cred că pot da note celor absenți sau celor care nu au trimis tema prin Whatsapp) sau din diverse birouri, asupra ignoranților și autosuficienților. Asupra inconsecvenței, lipsei de predictibilitate și de viziune, asupra deciziilor care pot distruge, asupra superficialității.
Ce ne îndreptățește să scriem?
Faptul că am crescut în mijlocul sistemului și îl putem privi punându-ne lentile diferite, unele chiar progresive: cu experiența elevilor care am fost (și am avut modele și antimodele didactice), cu experiența oamenilor aflați în primii ani de învățământ, primiți cu neîncredere sau ignorați de monștri sacri ai școlii, cu experiența celor care au fost martori ai unor scene penibile, în care tânărul coleg a fost ridicat de pe scaunul pe care s-a așezat, cu timiditate, în sala profesorală, de către o doamnă profesoară care a considerat o ofensă la adresa ei gestul acestuia sau în care domnul profesor care mai avea câțiva ani până la pensie (șef de catedră) a fost pălmuit de o colegă mai tânără fiindcă i-a cerut planificarea, cu experiența celui care a cunoscut gustul dulce-amar al destinului de profesor (cu suișuri și coborâșuri aferente) și cu experiența celor care, vremelnic, au avut funcții manageriale. Dar și cu experiența celor care au avut alături, în primii ani de învățământ, și colegi care au știut să întindă o mână de sprijin, care au avut și directori care au știut să îi coordoneze cu empatie și cu tact pedagogic.
Ne îndreptățește să scriem, mai ales, calitatea noastră de oameni liberi. Care au această libertate de a spune ceea ce cred, ceea ce simt. Libertate din interiorul căreia, credem noi, nu am fost niciodată și nici nu vom fi dușmanii colegilor noștri, nici a imaginii lor sau a sistemului în sine. Libertate din interiorul căreia credem în valoarea educației și în rolul de neînlocuit al profesorului în societate. Libertate din interiorul căreia milităm pentru un statut profesional cât mai respectat și mai corect răsplătit. Dar libertate din interiorul căreia trebuie uneori să punctăm și unele aspecte care în opinia noastră nu fac cinste acestui statut și pe care le-am vrea cât mai marginale, tocmai pentru a crește prestigiul profesiei pe care o reprezentăm.
Ne îndreptățesc, așadar, multe. Cum cu siguranță, pe mulți dintre alți profesori, poate, i-ar îndreptăți. Dar dintre toate, care nu sunt puține sau puțin importante, rămâne, mai ales, libertatea. Pe care sperăm să nu ne-o ia nimeni, niciodată.
