Apelăm la internet, la motoarele de căutare, la rețelele sociale o dată, de două ori, de „n” ori pe zi, ori de câte ori avem o dilemă, o nedumerire, o curiozitate, căutăm informații, ne confirmăm (sau nu) bănuielile, ne upgradăm așteptările. Online-ul a devenit un soi de oracol de la Delphi modern, omphalos al secolului XXI, o autoritate incontestabilă (pentru mulți dintre noi). Dar Pythia? Cine e Pythia*?
Apropierea examenelor ne-a arătat mereu această latură pseudoprofetică a online-ului, exploatată și explorată de o parte a elevilor care cred că aici și numai aici se află răspunsul la întrebarea care îi bântuie: „Oare ce ne vine la examen?” Ține de legendele și miturile spațiului educațional credința că există o Pythia care trebuie cercetată mai ales în preajma bacalaureatului și că ea poate fi găsită undeva pe Facebook sau pe Insta sau pe Tik Tok, acolo unde se concentrează (în viziunea unora) înțelepciunea planetei.
Cei care sunteți profesori și predați o disciplină din care se susține un examen național ați auzit probabil, măcar o dată, afirmații care exprimă „certitudini” de genul: „Ne pică basmul”, „Ne pică Rebreanu”, „Vine poezie la subiectul III”. De unde știi, întrebi știind tu însuți/însăți, că examenele se organizează conform unei proceduri, că sunt mai multe variante de subiecte, că în ziua cu pricina are loc extragerea subiectului pentru examenul respectiv, că nu mai există scurgeri de informații (așa cum se întâmpla cu multă vreme în urmă). Și invariabil răspunsul este „de pe net”, fie de la un elev care știe pe cineva care e în comisia care a elaborat subiectul (atenție la folosirea singularului!), fie de la un profesor care a afirmat că el însuși a făcut subiectul (dacă e așa ar fi trebuit să știe că divulgarea acestei informații este o faptă penală), fie de la cineva care știe pe cineva care știe pe cineva...
Se creează în preajma examenelor o isterie legată de posibilul subiect, iar timpul atât de prețios al candidatului (pe care acesta l-ar putea aloca recapitulării, de exemplu) este irosit pe căutarea informației aducătoare de speranță: nu vine X, vine Y.
Dar răul pe care îl produce această bursă a subiectelor (anul trecut exista și o casă a pariurilor dedicată subiectelor de la bacalaureat) este destabilizarea candidatului. De ce? Înainte de a răspunde la această întrebare trebuie să ne credeți pe cuvânt că profesorii (adevărații profesori, nu cei care își arogă prin profilul de pe rețeaua socială acest statut) știu care este programa de examen și nu vor face confuzii terminologice și mai au ceva ce-i diferențiază de ceilalți: responsabilitate.
Adevărații profesorii nu și-ar permite vreodată să spună „simt că vine textul acesta” sau „simt că ți se va cere să te referi la următoarea perioadă istorică” etc., nu i-ar induce elevului ideea că există conținuturi a căror absență din subiect este sigură, nu i-ar crea impresia că este prezicător sau profet.
Dar să revenim la întrebarea de la care am plecat. De ce bursa subiectelor este destabilizatoare? Fiindcă tranzacționează de toate (adevărul e că arată mai mult a talcioc decât a bursă), inclusiv mărfuri expirate. În cazul disciplinei limba și literatura română, pe tejgheaua digitală au fost expuse tipuri de texte care nu mai există în programa școlară de prin 2004 – romanul obiectiv, romanul subiectiv, nuvela fantastică, nuvela istorică, concepte care nu se regăsesc în programa de examen – arta poetică, lirismul subiectiv/obiectiv etc. sau autori care nu sunt canonici (deci al căror nume nu se va regăsi niciodată în cerința de la subiectul al III-lea): Costache Negruzzi, Grigore Alexandrescu, Alexandru Macedonski.
Imaginați-vă reacția unui elev care s-a pregătit pentru examen cu seriozitate și care descoperă cu o zi înainte că trebuie să aprofundeze „Umbra lui Mircea. La Cozia” (nu, nu trebuie). Evident, va afla de la profesorul de la clasă că nu are cum să primească așa ceva, dar până atunci, câtă panică, câtă spaimă...
Sau cum se simte un elev care a luat de bună afirmația unei profesoare (oare?) care oferă sugestii elevilor în ajunul examenului și declară că nu este cazul să repete nuvela fiindcă a fost în subiectul de anul trecut, iar comedia nici pe atât, că e conținut de final de clasa a X-a (parcurgerea materiei este la alegerea profesorului, nu este impusă prin programă) și „nu a prea fost abordată la clasă de multă lume”.
În ziua probei, după ce subiectele au devenit publice, încep să apară pe rețelele sociale rezolvatorii de subiecte, care detaliază care ar putea fi răspunsul la cerința 1, cum putea fi abordată/rezolvată problema 2. Printre ei se strecoară și falși rezolvatori care oferă variante de răspuns încadrabile fie în categoria ridicolului, fie în cea a hilarului. Construiesc texte de opinie subliniind că „așa ar fi trebuit să răspunzi”, deși se știe că opinia este personală și susținerea ei ține de personalitatea și de experiența opinatorului, formulează concluzii care nu se află în relație cu problematica de la care s-a plecat, prezintă variante de abordare a eseului fără să se raporteze la reperele date. Din nou, elevii sunt destabilizați și nu mai înțeleg în cine ar fi trebuit să creadă: în „Ionescu prof de română” de pe Facebook, în „Proful COOL” de pe Tik Tok sau în profesorul de la clasă.
Fiindcă, până la urmă, despre aceasta este vorba: despre încredere. Încredere în doctorul Google sau în profesorul Tik Tok? Încredere în arhitectul de pe Insta sau în cel care tocmai și-a deschis biroul pe Bulevardul Păcii? Încredere într-un specialist virtual sau într-unul din lumea reală? Încredere într-un profil deschis pe o rețea socială sau în omul cu care interacționezi sistematic de vreo patru ani?
