„Ținuta obligatorie”. E numele unei cărți de proză satirică a scriitorului Tudor Ionescu, apărută în 1986 la Editura Dacia, în Cluj. Sigur că nu mai știu despre ce era vorba, am avut cartea, am citit-o, m-am distrat. Nu știu dacă o mai am, nici n-am dispoziție să o caut în bibliotecă. Mi-a rămas în amintire titlul, asociat cu imaginea de pe copertă, o caricatură a unui bărbat undeva într-un ocean, pe fundal o navă care se scufundă, o mică insuliță cu un palmier și bărbatul ține deasupra capului o pancartă pe care scrie „Ținuta obligatorie!”
Era și un banc, cu un bărbat care merge prin deșert, însetat, și un vânzător ambulant trece de câteva ori pe lângă el și-i oferă spre vânzare cravate. Însetatul, aproape mort de sete, nu vrea, cere apă. Ajunge într-un final la o cetate, bate în poartă, se prelinge de deshidratat ce era. Când vine paznicul porții nu-l lasă să intre fiindcă nu avea cravată!
Ei bine, discuții despre codul de îmbrăcăminte în școli au fost, sunt și vor fi multe pentru că în prezent nu sunt multe școli care să impună prin regulament uniforma.
Codul vestimentar pentru elevi
Uniformă sau nu?
Generațiile crescute în regimul comunist am avut parte de uniforme. Cele de grădiniță (uniformele albastre, identice pentru fete și băieți) și clasele mici erau acceptabile, rochițele pepit și șorțulețele albastre pentru fetițe, pantalonii bleumarin, sacou la fel și cămașă pepit pentru băieți. În schimb, cele de gimnaziu și mai ales cele de liceu erau urâte. Băieții, același costum bleumarin și cămașă albastră, fetele sarafan albastru și cămașă albastră în gimnaziu și sarafan bleumarin (aceeași cămășă albastră) în liceu. Erau terne, ca niște saci, culori mohorâte. Dar toți elevii erau la fel.
Fetele eram obligate să purtăm cordeluțe albe, și aici ne permiteam mici extravaganțe, cordeluțe de dantelă sau panglici de mătase, sau croșetate de mămici cu tot felul de modele sofisticate. La un moment dat, la mine în liceu, eram obligate să ne facem cozi. Iar revolta noastră s-a manifestat prin prinderea părului în vârful capului, sub formă de arteziene. Eram caraghioase, dar era modul nostru de a ne revolta împotriva acestei reguli pe care o percepeam și consideram stupidă. Vezi Doamne, să nu ne intre părul în ochi când scriam, dacă l-am fi avut liber! Așa eram toate moțate, cu artezienele în cap, dar, nu-i așa?, respectam cerința!
După Revoluție, s-a renunțat la uniforme, pe bună dreptate. Prea erau asociate cu regimul care ne dorea supuși și identici! Dar, desigur, s-a ajuns la exagerări și derapaje extrem de mari. Care, în anii care au trecut de la Revoluție, nu au reușit să fie stopate. La treizeci de ani de la căderea regimului opresiv, la treizeci de ani de când vrem să ne considerăm democrați, nu am reușit să impunem și să respectăm reguli, care sunt totuși baza democrației.
Elevii au început să vină îmbrăcați la școală cu definiția fiecăruia de ținută de purtat în public, unii ca la parada modei, alții ca picați din pat. La liceele în care sunt elevi cu o situație bună - fiecare oraș le are - este o adevărată întrecere în etalarea ținutelor de firmă, ținute care obligatoriu trebuie schimbate în fiecare zi.
S-a ajuns la un fenomen extrem de puternic de bullying din cauza acestor ținute costisitoare și la stratificarea copiilor în funcție de pantofii sport pe care-i poartă, de tricourile de firmă, de pantalonii sau fustele extravagante. Unele fete - și o simplă căutare pe Facebook dovedește acest lucru cu mii de poze - vin cu fuste extrem de scurte, cu bluze mulate și decoltate/transparente.
Băieții poartă, așa cum am văzut în Statele Unite în urmă cu douăzeci de ani, pantalonii cu talia lăsată ca să se vadă elasticul chilotului de firmă. În loc de ghiozdane, fetele se prezintă cu poșete cochete și scumpe.
A cui e vina?
A școlii, că nu are un cod vestimentar?
A părinților care vor să epateze, să le dea copiilor tot ce ei n-au avut?
A societății și online-ului care a trasat standarde îndoielnice?
Poate puțin din toate trei. Totuși, studii recente arată însă că atunci când toți elevii poartă uniformă, se pot concentra mai bine la ore. Am înțeles de ce în România este atât de contestată măsura: de multe ori cumpărarea unei uniforme standard însemna pentru unii părinți un efort financiar prea mare și în loc să acopere inechitățile, le făcea și mai evidente.
Codul vestimentar pentru profesori
Dacă elevii exagerează cu îmbrăcămintea, se întâmplă și de partea cealaltă a catedrei. Nici noi profesorii nu avem cod vestimentar, lăsând la latitudinea fiecăruia să se îmbrace cum dorește, „afişarea unor ţinute adecvate din partea cadrelor didactice” fiind sigura referire la vestimentație, referire care apare în fișa de autoevaluare.
Ținuta profesoarelor/profesorilor înainte de ‘89 era decentă. Mai mult decât atât, profesoarele încercau să fie elegante (fuste, taioare clasice, mărgele, câte o brățară, un ceas cu o curea fină) iar profesorii se îmbrăcau cu pantaloni clasici, cămașă, pulover (adesea croșetat de cineva din familie).
Acum sunt tot felul de exagerări. Am întâlnit colege care consideră oportun să se prezinte în fața elevilor cu fuste scurte, mulate, bluze decoltate, transparente, pantaloni scurți sau blugi găuriți. La fel ca unele dintre eleve. Așadar, cine se ia după cine, mă întreb?
La supraveghere la bacalaureat anul acesta, la liceul la care am fost și eu, am făcut echipă cu câteva educatoare tinere. Într-una din zile, una dintre aceste domnișoare a venit cu pantaloni scurți albi atât de strâmți încât când a dorit să-și pună în buzunar ecusonul, când săteam la coadă să predăm lucrările, nu a reușit.
Am și eu colege la școală care vara vin tot așa cu pantaloni mulați sau, acum vara, în vacanță, cu pantaloni scurți, foarte scurți.
Numiți-mă de modă veche, dar cred că ceea ce nu poate reglementa bunul simț trebuie reglementat prin reguli.
În unele țări, și personal știu despre Statele Unite (nu cred că tot ceea ce se întămplă acolo e bun, dimpotrivă, în ultimul timp societatea americană pare a se dezagrega accelerat, dar părțile bune le putem prelua), există cod vestimentar scris și obligatoriu pentru cadrele didactice.
Oamenii sunt mai mult decât hainele pe care le îmbracă, dar în același timp mediul profesional impune mereu niște reguli. Luați oricare altă profesie și îmbrăcați-o ca de plajă. Vă mai inspiră aceeași încredere un avocat sau un doctor în bermude? Un reprezentant al Ministerului, oricare ar fi el, în pantaloni scurți și maieu?
Eu cred că noi, profesorii, ar trebui să ne ghidăm după o veche expresie franțuzească ce spune „noblesse oblige”! Dicționarul Academiei franceze o definește, la figurat, ca „o persoană trebuie să se comporte într-un mod adecvat poziției și reputației pe care a dobândit-o”. E chiar atât de simplu!
Mai mult, o cercetare făcută de profesori din Suceava au arătat că pentru elevi contează dacă cel din fața lor este îmbrăcat „business”. Concluzia studiului a fost că „cea mai atrăgătoare îmbrăcăminte pentru femei nu este sexy sau care îți atrage privirea, ci de tip business, alb-negru. Această îmbrăcăminte transmite cel mai bine ideea de profesionalism”, după cum a scris publicația Edupedu.
Ce s-ar putea face?
Un cod vestimentar era în vigoare la liceul la care am lucrat în State și, după cum am observat în cei trei ani în care am lucrat acolo, funcționa. După ce am plecat, la vreo doi ani, au început să li se ceară un fel de uniforme, în sensul că erau obligați să poarte tricouri tip polo, pantaloni/fuste de o anumită culoare, în funcție de tipul școlii. La primar aveau anumite culori pentru tricouri și pantaloni/fuste, la gimnaziu altele, la liceu altele.
Un regulament care să facă obligatoriu codul vestimentar este imperios necesar. Nu trebuie să inventăm noi roata, nu trebuie să impunem uniforme, dar niște reguli de bun simț trebuie implementate.
Eu cred că fustele de o lungime până la genunchi, bluze sau cămăși care să aibă mâneci, haine care să nu fie mulate sau transparente în general. Cred că pantalonii scurți nu sunt potriviți la școală. Nici la cadrele didactice nici la elevi!
