În cartierul Schei din orașul Brașov, la câțiva pași de Biserica Neagră se află Prima Școală Românească. Pe zidurile ei este scris cu cerneală groasă, anul 1495. Aici învățau cu secole în urmă „reprezenatnţii satelor, ce urmau să devină dascălul, notarul sau chiar preotul satului. Viitorul elev aducea la şcoală o găleată de grâu, un car cu lemne şi 4 florini (bani cu care cumpărai 3-4 boi), şi studia gramatici, învăţătură bizantină, pilde din biblie, dar şi filozofia secolul XVI, citate din Aristotel, Democrit şi alţii. Elevii de atunci învăţau cum se redactează documente oficiale şi legi comerciale.“
În anul 2021, în luna februarie, ajunge pe Marte Roverul Perseverence, ca parte a misiunii NASA. Roverul Perseverance a transmis deja pe Pământ și o primă imagine cu Planeta Roșie. Perseverance este cel mai mare și mai sofisticat rover folosit până acum de NASA, un adevărat laborator de astrobiologie robotică.
Între Prima Școală Românescă și „Perseverența pe Marte”, noi unde ne aflăm?
Suntem ca sistem de educație din România mai aproape de nou și inovație sau am rămas în trecut, captivi în mentalități și abordări învechite?
Ca profesor mi-am pus de foarte multe ori întrebarea: Unde mă aflu eu și unde se află elevii mei? Sunt mai aproape de cerințele societății, ale timpului pe care îl trăim sau am rămas ancorată în trecut? Într-un trecut confortabil doar pentru că îmi este familiar?
Din unghiul din care eu privesc educația din România, unghiul de profesor, am simțit că lucrurile sunt de multe ori impregnate de confuzie. Schimbări pe care nu le înțeleg, dar care ne perturbă funcționarea. Neînțelegeri între oamenii din sistemul de învățământ: profesori, directori, părinți, inspector, minister, sindicat. Foarte rar avem unitate în decizii, foarte des legi care se contrazic, subfinanțare, administrare defectuoasă. Nu arunc cu piatra în nimeni, dar oare ce ne-ar mai putea pune pe noi, ca sistem de educație în linie dreaptă?
Pentru că vrem sau nu să vedem, inechitățile din educație sunt din ce în ce mai adânci. Avem elevi săraci, profesori slab pregătiți, școli cu toaleta în curte și copii care își fac temele la lumânare. Dar avem, desigur și olimpicii de care suntem mândri și cadrele didactice decorate pentru excelență. Nu sunt noutăți și nici nu ne mai mirăm când auzim de situații critice. Din păcate.
În contextul actual, al unui an 2020 pandemic și un 2021 incert, a umple „găurile negre” cu praf de stele nu mai este o soluție, pentru niciunul dintre noi. Educația este rana care ne doare și fiecare o simte din ce în ce mai usturător. Profesor, elev sau părinte.
De formarea competențelor în școli se vorbește mult. Cele ale secolului 21 și cele din programele școlare. Dar dacă suntem cinstiți, nu prea facem asta în școală. Manualul ne este cel mai bun prieten. Comentariile învățate pe de rost sunt apreciate, la fel și statul în bancă 6 ore pe zi. Matematica pare materia cea mai grea, istoria a devenit plictisitoare, iar copii preferă să copieze de pe tablă.
Orele de științe nu prea se mai fac în laborator. Nici măcar experimentele cu foița de ceapa la microscop.
Și totuși, mai găsim și acei profesori extraordinari. pentru care meseria este vocație. Ei își scot elevii din sala de clasă, la propriu și la figurat, observă lumea prin telescop, predau Hanul Ancuței în Muzeul Satului. Își învață elevii despre fake news sau asamblează roboței care se mișcă.
Reușita ca om format în școala românească depinde de șansa pe care o ai, pe care ai primit-o. Dar dacă nu primești una?
Dacă ar fi să aleg acum, aș spune cinstit că cel care poate pune în mișcare o întreagă galaxie, cel care poate desena succesul unui elev este profesorul.
Da. Profesorul. El poate deschide în minți mici și minunate dorința de cunoaștere. Poate forma caractere, dezvolta gândirea, poate modela în copii toate valorile de care aceștia au nevoie. Sau nu. Poate strivi curiozitatea și semăna frică în loc de curaj.
Profesorul are el însuși nevoie să creadă, să știe, să învețe, să întrebe.
Pentru că orele de curs nu sunt chiar simple. Și nu este doar despre ce „metode wow” am mai descoperit, ci despre a ne folosi de toate procesele psihice ca un copil să învețe. Și nu doar să învețe ci să învețe să învețe. Și de multe ori, lecțiile din manual sunt doar pretexte pentru ceva mult mai profund. Din păcate simt că ne îndepărtăm din ce în ce mai mult de rolul formator al școlii, modelăm în elevii noștri ce suntem noi. Educația se face cu bucurie, curiozitate, dar și cu muncă. Cu multă muncă,
Mi-aș dori ca „Perseverența on Mars” să ne amintească de știință, încercări, greșeli, consecvență și răbdare, iar Prima Școală Românească să ne readucă în suflet valori, istorie și apartenență.
Avem nevoie să privim mai adânc în noi, cărămidă cu cărămidă putem construi o școală trainică, iar pas cu pas, putem ajunge oriunde.
Doar să știm, în fiecare clipă, unde ne aflăm și ce vrem să clădim.
Dincolo de asta, Prima Școală Românească rămâne un simbol de suflet al tuturor celor care cred în puterea educației, iar „Perseverența” simbol al unei noi ere. Doar că între cele două pare că avem astăzi o distanță cât o galaxie.
