Evident, nu toată lumea e la fel, dar nu despre asta o să vorbesc în acest articol, ci despre cum acest popor m-a învățat ce înseamnă solidaritatea, dorința de schimbare, unitatea, dar cel mai important, munca împreună către acea schimbare.
Manifestația din Place de la Sorbonne a fost organizată de sindicatele studențești din Paris și din afara lui. Acolo a fost punctul de întâlnire și urma un „marș” pe bulevardele principale ale Parisului, cu destinația finală Assemblée Nationale (echivalentul Camerei Deputaților la noi) - aici era întâlnirea cu toate celelalte sindicate din oraș care protestau împotriva reformei pensiilor. Totuși, de ce această manifestație așa de bine organizată și cu o destinație atât de precisă?
Președintele Emmanuel Macron a promulgat legea care prevede creșterea vârstei de pensionare de la 62 la 64 de ani.
Francezii, după ce au mai trecut deja printr-o reformă care schimba vârsta de pensionare de la 60 la 62 de ani în 2011, încep să discute situația și concluzionează că nu vor să accepte o nouă schimbare.
Pe 9 martie, în ciuda manifestațiilor în creștere, Senatul a votat proiectul de lege, iar fix în ziua acestei manifestații la care am participat și eu, Elizabeth Borne, actuala prim-ministră, s-a folosit de articolul 49.3 din Constituție pentru a face să treacă proiectul de lege fără vot în Assemblée Nationale.
Consecința acestui articol devenit controversat în ultimul timp este că, deși proiectul de lege poate fi adoptat fără vot, el poate da naștere și uneia sau multor moțiuni de cenzură, fiind pusă în pericol stabilitatea Guvernului. Deși niciuna din cele două moțiuni nu a strâns numărul suficient de voturi pentru a fi adoptată, utilizarea 49.3 a indignat toate sindicatele Franței și a scos în stradă peste 1 milion de oameni.
În România nu am cunoscut cultura protestelor
De ce m-am dus? Pentru că în România nu am cunoscut cultura protestelor și nu am participat în mod activ la vreo manifestație, ci doar am fost ca observator la singurele manifestații accesibile zonei pe care o frecventam - cele organizate de AUR în Piața Universității, fie împotriva Guvernului, fie împotriva regulilor din pandemie; nu au fost manifestații care chiar doreau o schimbare spre bine, ci au fost pline de naționalism mioritic și „Treceți, Batalioane Române Carpații”. A, și vuvuzele, Diana Soșoacă la microfon, dar nimic cu substrat.
România a văzut proteste masive în iarna lui 2017. Sute de mii de oameni au ieșit în stradă pentru a cere abrogarea vestitei Ordonanțe de Urgență 13, care dădea „frâu liber’’ la furt și corupție. Guvernul a cedat după mai multe zile de proteste.
Apoi, pe 10 august 2018, în Piața Victoriei s-au adunat peste 100.000 de români, veniți din toată lumea, pentru a denunța corupția care plutea asupra Guvernului de la acea vreme.
Acest lucru, însă, nu a șters violențele din partea forțelor de ordine. Sunt aproape 5 ani de atunci, s-au depus peste 200 de plângeri împotriva jandarmilor. Unde ne sunt vinovații? Ca să facem haz de necaz, aș răspunde că pe YouTube, începând canale de gătit, fără nicio remușcare pentru răul comis.
Am simțit că am o voce, că sunt ascultată și că nu sunt singură
M-am dus la manifestația din Franța pentru că am vrut să văd ce presupune organizarea uneia, dacă sunt adevărate zvonurile pe care le auzisem în țară despre violența protestelor, ce fel de oameni vin, și, în final, care le e scopul și cu ce sentiment rămâi, după un astfel de protest, la finalul zilei.
Cât am locuit în România și am mai urmărit diferite manifestații ale unor țări precum Anglia, Germania sau Franța, am auzit cel puțin o dată fie de la un coleg, fie de la un adult „uite-i și pe nebunii ăia’’, din cauza faptului că de multe ori semnificația cuvintelor „grevă’’ și „protest/manifestație’’ este greșit înțeleasă.
O grevă are ca scop să împiedice buna funcționare a unui domeniu de lucru (spre exemplu, greva transporturilor), iar un protest are ca scop doar o exprimare liberă și directă a unei nemulțumiri, fără să blocheze funcționarea lucrurilor.
Recunosc, m-am dus și din solidaritate cu colegii și profesorii mei, care au trebuit să își sacrifice orele de curs pentru a-și putea exercita dreptul la a manifesta, în speranța unei schimbări.
Ce am simțit în timpul în care am luat la pas Parisul într-o zi cu soare, timp de o oră jumate, alături de încă vreo mie de studenți și profesori, abia poate fi pus în cuvinte.
A fost ceva nou. Și înspăimântător. În primul rând, pentru că aveam să merg să protestez pentru ei. În al doilea rând, pentru că trebuia să îmi folosesc vocea, să mă implic în mod activ; deși în timpul liceului am încercat de fiecare dată să semnalez o nemulțumire, niciodată nu am facut-o în acest fel.
Așa că am luat un sticker pe care scrie (tipic unor tineri cărora le curge curajul prin vene) Grève générale (grevă generală), mi l-am lipit pe tricou, și am rugat-o pe colega mea să-mi repete ceea ce scandau. De multe ori, vorbeau mult prea repede și erau mult prea multe voci ca eu să îi pot înțelege, așa că a fost exact ceea ce aveam eu nevoie.
Am învățat și eu cântecele lor: „Și o să mergem până la retragerea reformei/ Tineretul are nevoie de susținere/ Nu vom renunța/ Toți solidari/ Suntem aici, chiar dacă Macron nu ne vrea’’, și am cântat cât de tare am putut alături de ei.
Și pentru prima dată în foarte, foarte mult timp, poate chiar pentru prima dată, am simțit că am o voce, că am o putere de-a schimba ceva, că sunt ascultată și că nu sunt singură.
De multe ori, în România, mai ales în contextul pensiilor speciale sau al pragului setat în cazul abuzului în serviciu, ne strângem foarte puțini în Piața Victoriei, atât de puțini încât plutește în aer senzația că suntem singurii care credem în același fel, sau că suntem singurii cărora le pasă de viitorul țării.
Să te simți susținut în momentul în care vrei să faci un lucru foarte greu, care necesită o bună organizare și comunicare, este esențial pentru o reușită. În stânga și-n dreapta mea eram înconjurată de profesori și colegi, cu steaguri, pancarte și multă, multă motivație de a rămâne acolo, de a scanda, de a-și face vocea auzită. Și în momentul acela mi-am dat seama că, nouă, românilor, ne cam lipsește acest spirit de unitate, de comunitate, de „împreună’’.
Poate pentru că nu avem suficientă încredere unii în ceilalți că o să ducem la capăt munca pe care ne-o propunem, poate pentru că nu avem încredere în munca pe care ne-o propunem, sau poate pentru că ni se pare prea greu și oricum - „cine ne ascultă’’? Mentalitatea noastră actuală, oboseala de-a mai lupta cu incompetența și ignoranța celor de la guvernare naște foarte multe frustrări.
Unele persoane rămân silențioase și conviețuiesc în pace, făcându-și treaba zi de zi, altele ajung să fie dezamăgite și nervoase, rezultând într-o apatie față de propria țară. Altele doar renunță la a mai urmări actualitatea și poate speră că, într-o zi, va veni cineva care ne va salva de noi înșine. Altele, luptă discret cu sistemul în fiecare zi: profesori, jurnaliști, medici, ingineri, muncitori…
Când în țară se întâmplă o nedreptate - spre exemplu, se acordă doar 2,1% din PIB pentru Educație, prim-ministrul Nicolae Ciucă rămâne în funcție în ciuda suspiciunilor că și-a plagiat teza de doctorat - poate nu ieșim la protest, pentru că nu avem încredere că suntem suficient de calificați.
Poate nu e domeniul nostru sau nu am urmărit știrile cu atenție, iar asta influențează numărul mic de proteste și de oameni prezenți la acestea.
De ce oamenii se simt incompetenți politic? De ce simt că nu au capacitatea de a înțelege planul de acțiune al diferitelor partide, ce legi sunt propuse, de a putea analiza anumite momente cheie de la guvernare? Pentru că nu au educație civică. Educația civică este una dintre cele mai importante materii predate în școală, și totuși, una dintre cele mai ignorate.
Se predă doar o oră pe săptămână și aceea este făcută de multe ori doar de formă, fără să-i insufle elevului dorința de a fi la curent cu ultimele știri, de a înțelege funcționarea sistemului politic în care trăiește, de a înțelege importanța unui vot asumat, și mai mult de atât, fără să creeze un viitor adult responsabil. În 2024 urmează alegerile legislative și prezidențiale. Care ne va fi rata de absenteism atunci?
