Lipsa de acțiune a guvernului față de nevoile elevilor și ale profesorilor au agravat problemele vechi ale sistemului de învățământ din România. Statul nu doar că a ratat ocazia de a investi masiv în educație în această perioadă și de a corecta din nedreptățile sistemice, dar a înrăutățit lucrurile pentru majoritatea elevilor și profesorilor.
Lucrez de șase ani deja într-o comunitate defavorizată din apropierea Bucureștiului. Oferim sprijin remedial pentru copii la școală și material, social, pentru familiile lor. Am lucrat cu sute de copii în această perioadă, din zeci de familii. În plus, am cercetat și documentat situația în comunități similare din țară. În general, pe lângă inegalitățile majore dintre școlile din marile orașe și școlile din mediul rural, există diferențe importante între parcursul copiilor și în cadrul unei comunități defavorizate.
Putem vorbi de două tipuri de elevi în astfel de comunități: majoritatea, cei pentru care piedicile sistemice reprezintă un capăt de drum și care au un traseu limitat, la fel ca frații lor mai mari și părinții lor și cum vor avea și cei ce-i vor urma.
Sunt cei care ajung să abandoneze școala fără a termina gimnaziul, sunt cei care merg la muncă încă de la 12-13 ani pentru a contribui la supraviețuirea familiei, cei care nu înțeleg ce citesc și nu pot rezolva o problemă simplă de matematică. Ei sunt rezultatul unui sistem de învățământ indiferent și al unui sistem de protecție socială inexistent. Anterior pandemiei, ei erau deja condamnați, erau deja în risc de abandon, absentau mult, nu aveau un mecanism real pentru a fi recuperați.
Acestor copii pandemia le-a curmat și iluzia unei speranțe, împingându-i și mai mult pe șantiere, la muncă și îndepărtându-i complet de școală.
Pandemia le-a răpit șansele chiar și celor mai buni copii din mediile defavorizate
A doua categorie de elevi este o minoritate. Acești copii învață în școli care, în general, deservesc comunități defavorizate, școli cu rezultate slabe. Dar ei făceau eforturi mari și reușeau să aibă rezultate mult peste media colegilor. Sunt copiii care făceau sacrificii, alături de părinții lor sau în ciuda piedicilor familiale, și reușeau să obțină 7, 8 sau chiar 9 la Evaluarea Națională la școli unde media abia trecea de 5.
Ei sunt cei care reușeau să profite de puținele oportunități oferite de școlile din zonele defavorizate, iar pandemia le-a răpit acele șanse și i-a lăsat singuri.
Cunosc personal astfel de copii și am văzut cum la matematică au pierdut puncte la Evaluarea Națională la exerciții la care anterior pandemiei n-ar fi avut probleme. Cunosc copii care au pierdut toate reflexele de învățare pe care și le creaseră, pentru că nu au mai putut urmări lecțiile de pe un ecran și nu s-au mai bucurat de sprijinul profesorilor ca în perioada când mergeau la școală.
În cazul lor, resursele disponibile pentru mediul online (internet, tabletele oferite de Guvern) au fost sub calitatea celor pe care le au copiii din familii înstărite. 30% dintre copiii din România trăiesc în risc de sărăcie, potrivit Eurostat, iar 33% dintre cele mai sărace gospodării ca nivel de venituri nu au acces la internet.
Copiii din aceste familii sunt cei pe care guvernul i-a trădat cel mai mult și a căror mobilitate în ierarhiile societății va fi cea mai afectată de pandemie.
Inegalitatea sistemică, adâncită de pandemie
Știm din studii peste studii că succesul educațional depinde foarte mult de statutul socio-economic al familiei. O elevă de la o „școală de elită” din București va avea rezultate la examene foarte bune, în vreme ce o elevă dintr-o școală din mediul rural are șanse foarte mari să abandoneze școala fără să termine măcar învățământul gimnazial, fără să ajungă la liceu.
În pandemie, cine a avut o cameră proprie, calculator, internet, părinți educați și cu suficiente resurse pentru a le asigura tot confortul necesar, cine învăța la o școală bine dotată, dintr-un oraș bogat, cu un buget suficient cât să le permită să investească în școli, a avut o pandemie dificilă, dar a beneficiat de sprijin suficient să continue procesul de învățare.
Mai mult, elevii „școlilor bune” erau mai bine formați pentru învățarea independentă, ceea ce înseamnă că le-a fost mai ușor să se adapteze în mediul online.
Cine a avut neșansa de a se naște într-o familie cu părinți slab educați, locuiesc într-o casă slab dotată și supra-aglomerată, merg la o școală cu mulți profesori suplinitori și fac parte dintr-o comunitate în general săracă, cu o primărie care nu are un buget care să-i permită investiții neprevăzute, a avut o pandemie cruntă. Pentru copiii din astfel de comunități procesul de învățare a fost practic suspendat în această perioadă.
19 luni în care guvernanții puteau să facă mai multe eforturi
Învățământul din România era complet nepregătit pentru o situație de criză de tipul pandemiei, însă nu putem spune că au existat multe sisteme în lume care să fi fost pregătite pentru un asemenea șoc. De la debutul pandemiei, însă, au trecut 19 luni, timp în care strategia Ministerului Educației și a celorlalte autorități responsabile pare să fi fost să aștepte tăcuți finalul pandemiei, sperând ca acesta să nu întârzie prea mult.
Ultimele trei luni ale anului școlar 2019-2020, după debutul pandemiei în martie 2020, au fost compromise total pentru sute de mii de elevi care nu aveau acces la învățământul online. În cazul unora, părinții au făcut ce sacrificii au putut și au încercat să se conecteze folosind telefoanele personale. Din păcate, telefoanele nu erau performante, părinții nu s-au priceput la utilizarea aplicațiilor de tip Zoom sau Google Classroom, iar copiii, în special cei mici, știau cel mult să deschidă un joc pe telefon.
A urmat o vacanță de vară cu restricții relaxate, fără vreun efort al autorităților de a remedia ce s-a pierdut în lunile de lockdown sau de a pregăti și echipa elevii pentru eventualitatea nevoii de învăța din nou în regim online.
Începutul anului școlar 2020-2021 găsea guvernul nepregătit, cu licitații încă în desfășurare pentru achiziționarea a 250 de mii de tablete. Estimarea guvernului a fost contestată, nevoia reală fiind de 3,6 ori mai mare un studiu IRES a estimat că peste 900 de mii de elevi nu aveau un dispozitiv necesar pentru a intra la ore online. Finalul lui 2020 găsea Guvernul încă livrând tablete, mai puțin de 200 de mii ajungând la elevi înainte de încheierea primului semestru. Practic, zeci de mii de elevi au continuat să rămână deconectați de la învățământ pentru alte 3 luni, cumulând mai bine de jumătate de an de studii ratat.
Problemele nu s-au încheiat în momentul în care tabletele au ajuns la (o parte din) elevi. Calitatea acestora a fost limitată, fapt semnalat la început de specialiști și reclamat de elevi și părinți constant: tabletele se conectau și funcționau greoi și nu permiteau întotdeauna descărcarea sau deschiderea tuturor fișierelor transmise de profesori. Nici elevii, nici părinții, nici profesorii nu au primit vreun instructaj de folosire sau vreun mecanism real de suport în caz de întâmpinat dificultăți.
Părinții trebuiau să se descurce, iar profesorii, în timpul lor și în limita cunoștințelor, încercau să ajute la remedierea problemelor semnalate. Grupurile de Whatsapp ale claselor se umpleau zilnic de mesaje ale elevilor „Nu merge să intru, doamna!”, „Mă scoate aplicația, dom’ profesor!”, „Nu e bun codul!” șamd.
În cazul în care tabletele erau sparte sau se defectau, responsabilitatea era în întregime a familiei: cei care nu au avut inițial bani pentru a asigura minimul tehnologic înainte de pandemie, erau acum puși în situația de a plăti tableta spartă și de a-și procura singuri o alta.
Dacă un frate mai mic făcea o prostie, dacă un părinte abuziv distrugea tableta, dacă un accident de orice fel se întâmpla, elevul rămânea deconectat de la învățământ și bun de plată.
Astfel, a fost creat un nou mecanism prin care neșansa care pentru un copil dintr-o familie înstărită poate fi cel mult o lecție, pentru un copil dintr-un mediu defavorizat reprezenta o problemă care-i putea compromite total accesul la educație și la o viață mai bună.
Criza pentru care nu eram pregătiți pe care refuzăm să o recunoaștem
În particular, situația a fost foarte dificilă pentru cei care locuiesc în locuințe suprapopulate (80% dintre copiii săraci). Imaginați-vă ce pot înțelege 4 frați, toți în aceeași cameră de 16 metri pătrați, unde nu au lumină, nu au scaune, nu au birou, nu au decât o saltea și un covor. Doi stau pe saltea, doi pe covor. Doi cu tablete, doi cu telefoane. Niciunul nu are căști. Nu cred că ne putem aștepta ca vreunul dintre ei să înțeleagă ceva din lecții. De asemenea, niciunul nu va putea răspunde sau interveni la oră fără să deranjeze orele fraților. O experiență demoralizatoare și demobilizantă, care transformă actul educațional într-un haos trist.
Situația se anunță a fi și mai dificilă în acest an: ministrul educației insistă că suntem mai bine pregătiți ca anul trecut, însă ministerul nu are în plan înlocuirea tabletelor defecte sau suplimentarea acestora, în condițiile în care experții anunțaseră că doar în condiții ideale tabletele vor fi fiabile pentru doi ani.
În realitate, condițiile sunt departe de a fi ideale în cazul majorității celor care au primit tablete, însă această realitate este străină ministerului educației. De-a lungul pandemiei, declarațiile ministrului Cîmpeanu s-au axat pe soarta elevilor din București, pentru care s-au și creat excepții de mai multe ori în ultimul an. Restul elevilor au fost cel mult un gând secundar, niciodată o prioritate.
Creșterea salariilor cadrelor didactice, amânată de două ori
Deși ne aflăm la cel de-al doilea debut de an școlar în pandemie, cadrele didactice sunt în continuare pe cont propriu în adaptarea la situația de criză și la provocările predării online sau mixte. Guvernul nu a avut un program pentru a asigura cadrelor didactice vreun fel de echipament - laptopuri, tablete, PC-uri sau traininguri speciale pentru utilizarea aplicațiilor. Acolo unde au existat autorități locale cu bugete mari (în general, în marile orașe), s-au acordat echipamente pentru profesori, dar la nivel național nu s-au asigurat pentru toți, deși există o lege în acest sens.
În cazul cadrelor didactice, nu doar că nu li s-au acordat bani pentru achiziționarea dispozitivelor necesare telemuncii și plății facturilor, dar creșterea salarială promisă cu mult înaintea pandemiei a fost amânată de două ori, chiar înainte să de începerea școlii. De asemenea, cine a avut norocul să fi participat la cursuri de formare înainte de pandemie a avut o pregătire minimală, cine nu, nu.
Mai mult, în Ordinul comun cu regulile pentru deschiderea și funcționarea școlilor, profesorii sunt foarte puțin menționați: nu există măsuri speciale pentru protejarea cadrelor didactice vulnerabile și nu există un plan concret în cazul îmbolnăvirii unuia.
În cazul infectării, profesorul își poate lua concediu medical sau poate susține orele online, însă este neclar cum va funcționa acest scenariu: cine îi va monitoriza pe elevi în sala de clasă? Nu este menționată trecerea întregii școli în regim online. Astfel, dacă un profesor e infectat și acesta nu intră în concediu medical, elevii fie vor fi singuri în clasă cu profesorul online, fie vor trebui monitorizați de un alt cadru didactic în timp ce li se predă online. Fapt posibil doar dacă școlile sunt dotate cu un videoproiector și laptop/PC care să permită desfășurarea unui astfel de scenariu.
Simțul comunitar, încrederea în democrație și în instituții vor fi și mai reduse
Abandonul școlar ridicat și potențialul ratat al copiilor care erau dispuși să facă sacrificii semnificative pentru a-și spori mobilitatea socială va afecta economia și evoluția societății în viitor. Pe lângă nedreptățile individuale, vom suferi și colectiv în urma acestui management dezastruos.
Iar peste toate acestea se va așeza costul alienării copiilor vreme de, probabil, cel puțin doi ani.
Lipsa interacțiunii fizice, lipsa socializării, lipsa activităților comune, frica, distanțarea, toate își vor lăsa o amprentă puternică asupra dezvoltării psiho-emoționale a unei întregi generații.
Simțul comunitar, solidaritatea, încrederea în democrație și în instituții vor fi și mai reduse și înlocuite de și mai mult individualism și instinct de conservare. Începutul de an școlar este întunecat de o pandemie, care nu pare că se va termina curând, și de o indiferență cronică a decidenților politici, lipsiți de viziune față de învățământ și de viitorul celor pe care ar trebui să-i reprezinte și să-i servească.
