Am simțit și multă nepăsare din partea profesorilor, în unele locuri, fie la sat sau la oraș. Am întâlnit elevi de liceu din renumite școli din țară care se plângeau de profesori blazați și plictisiți, incapabili să-și stimuleze elevii să gândească, nu doar să tocească. Acei oameni sunt tot acolo și astăzi, fiindcă nu avem mecanisme bune de evaluare a performanței, decât în cazuri de derapaje extreme.
În 15 ani de când caut povești, bune sau rele, în școlile din România, regula generală pe care am văzut-o este că omul sfințește locul. Acolo unde sunt profesori dedicați, care-și fac meseria cu pasiune, comunitatea înflorește în jurul lor. Am scris despre două profesoare din Fălticeni, un oraș mic din Suceava, care n-au mai așteptat să înceapă digitalizarea promisă de Guvern și au început să strângă bani de la oamenii de afaceri, absolvenți ai școlii, pentru a inaugura câte o clasă SMART la două luni de zile, cu dotări la care unele licee de top doar visează.
Dar am fost și în comunități rurale în care directorii țineau sub lacăt donații de 50-100 de laptopuri, doar pentru a nu le da pe mâna copiilor „care oricum nu știu să le folosească”. Am mers și câte zece kilometri prin noroaie, spre școală, însoțind copii care nu voiau să renunțe la carte, chiar dacă microbuzele păreau doar un vis; iar profesorii nu voiau să le dea bicicletele donate din campanii umanitare pentru că se temeau să nu le vândă părinții.
Cred, după toți acești ani în care am văzut sistemul de învățământ prin diferite ferestre, că avem nevoie de o mai bună evaluare și selecție a profesorilor. Sunt unii oameni în aceste posturi esențiale, care determină viitorul unei țări, ce nu ar trebui să aibă acces niciodată într-o școală, darămite să stea la catedră. Iar alții care au intrat cu aplomb s-au plafonat cu anii și țin pe loc generații întregi de tineri.
Cred cu tărie că la o evaluare făcută corect cel puțin 40% dintre dascălii din România vor trebui să își schimbe rapid atitudinea și să-și îmbunătățească aptitudinile pentru a mai putea rămâne la catedră.
Dar ca să ajungem aici, să vorbim despre cum evaluăm profesorii, despre performanță, trebuie întâi să îi plătim astfel încât să creăm un sistem competitiv. Unul în care salariul de intrare să fie măcar suficient de ofertant încât absolvenții de Litere, cu pasiune pentru pedagogie, să fie tentați să încerce întâi o carieră în învățământ, nu una la call-center.
Vorbim de o profesie pe care nu o poți face fără pasiune și sacrificii, este clar că nu oricine poate fi profesor, dar ar trebui să țintim spre un moment în care să alegem cine are dreptul de a fi sau nu profesor. Să fie o competiție, una în care să intre vârfurile, oamenii bine pregătiți, ca admiterea la medicină. Să ne permitem un triaj și o selecție. Acum primim suplinitori care iau an de an 4 pe linie la titularizare sau chemăm profesorii ieșiți la pensie de 10 de ani să țină în continuare catedre, fiindcă nu are cine să le predea copiilor.
De 15 ani, de când scriu despre învățământ, n-am văzut coagulate frustrările profesorilor mai concret decât acum. Am fost și marți, 6 iunie, la protestul de la Iași și mulțimea efectiv clocotea de nemulțumire. S-au adunat anii în care mulți au șters pe jos cu munca prestată cu pasiune - și adesea cu bani de-acasă - a dascălilor. Anii de navetă, de ceartă cu primarul pentru finanțări, de cărat ca poștașii tone de hârtii, situații peste situații, semnate și ștampilate pe fiecare pagină de trei ori, la inspectoratele școlare. Anii de proceduri gândite parcă anumit pentru a umili și mai mult profesorii și directorii, în special cei din mediul rural. Aceeași pe care îi acuzăm astăzi că muncesc doar trei ore pe zi.
Niciodată nu au fost frustrările mai coagulate decât acum și de aceea cred că dacă se ratează acest moment pentru a forța o schimbare majoră în salarizarea și evaluarea profesorilor, nu ne vom mai întâlni niciodată cu el. O parte din oamenii buni vor pleca din sistem, mai puțin tineri pasionați vor intra, iar dacă vom ajunge din nou peste 10-20 de ani la aceeași discuție, s-ar putea să nu mai avem cu cine construi și să o luăm de la zero.
Am ajuns la „breaking point”, s-ar putea să nu mai avem de unde să ne mai întoarcem. Rutinată, blazată, umilită an după an, breasla profesorilor a reușit să găsească eforturile pentru a cere reformarea sistemului de învățământ cu două lucruri ce par simple: salarii și investiții. Au evadat din metafora „trompetelor sindicale”, în stradă și în grevă sunt mii și mii de profesori, membri de sindicat sau nu. Sigur, sunt și atârnători printre ei, dar va trebui să implementam mecanisme pentru a-i forța să devină mai buni sau să plece.
Va fi foarte greu: Libertatea a publicat miercuri, 7 iunie, estimările a trei analiști economici și profesori care spun că, deși justificate, pretențiile financiare ale dascălilor nu pot fi îndeplinite fără reforme masive în buget. Dar ne întrebăm: cât de scump ne vor costa aceste reforme dacă va trebui să le facem peste 20 de ani? Vom mai putea să le facem atunci, vom mai avea cu cine?
Scriu acest material la trei zile după botezul fiului meu și oricât de optimist privesc lucrurile, nu-mi pot închipui prima zi de școală în care îi voi putea vorbi lui Eric despre cum a început construirea, acum șapte ani, a României educate. Sunt șanse mai mari să-i povestesc despre cum s-au jucat un președinte și-o-ntreagă clasă politică cu speranțele tuturor, în proiectul lor de țară numit România eșuată.
Asta se va întâmpla, dacă ratăm acest moment vorbindu-le cu aroganță și superioritate unor oameni cărora le cerem să vorbească cu blândețe și înțelepciune copiilor noștri.
