Pe scurt, povestea sună așa: nu cu mult timp în urmă, oamenii au organizat un concurs în urma căruia urma să se decidă care este cea mai importantă profesie din societate. Pentru aceasta, pe un stadion (adică într-un spațiu predispus spectacolului, aplauzelor și huiduielilor) organizatorii competiției au construit un turn înalt și extrem de valoros, au chemat reprezentanții mass-mediei și au permis publicului – din toate categoriile sociale – să asiste la ceea ce se dorea a fi „meciul secolului”.
În ce consta concursul? Fiecare profesie trebuia să fie reprezentată de un orator cunoscut, care, de pe o treaptă a turnului, să demonstreze, printr-un discurs convingător, de ce profesia X trebuia să fie considerată cea mai importantă. Oratorul trebuia să rămână pe treapta cu pricina până la sfârșitul concursului. Și ca în orice concurs, trebuia să existe un învingător și un premiu, care în acest caz era prestigiul social și recunoașterea financiară (bani și indemnizații guvernamentale).
Sună cunoscut, nu? Pe rând, au urcat pe treptele turnului reprezentantul psihiatrilor (care a invocat rolul acestora într-o societate caracterizată prin absența normalității), apoi cel al lucrătorilor din domeniul justiției (oamenii care veghează la respectarea legilor), urmați de oratorul care îi reprezenta pe lucrătorii din armată (garanții siguranței celorlalți). După fiecare intervenție, publicul era convins de importanța profesiei respective. Disputa părea să se fi încheiat după intervenția celui de-al treilea orator.
Cu toate că nimeni nu a mai încercat să ia cuvântul, la baza turnului erau, totuși, niște oameni adânciți într-o discuție. Profesori de la toate nivelurile – primar, gimnazial, liceal și universitar – stăteau de vorbă cu un grup de părinți, fără ca vocea lor să se facă auzită. O discuție discretă, s-ar putea spune. Atenția publicului s-a ațintit asupra lor, iar imaginea grupului a fost proiectată pe un ecran uriaș. Invitați să urce pe o treaptă a turnului, prin reprezentantul lor, profesorii au refuzat. ,,Totdeauna există lași într-o dispută”, a strigat moderatorul, iar publicul a început să râdă și să facă glume pe seama profesorilor. De la baza turnului, fără să urce vreo treaptă, profesorii au luat în cele din urmă cuvântul. Intervențiile lor aveau un element comun: refuzul de a fi considerați mai importanți decât psihiatrii sau magistrații sau decât lucrătorii din domeniul militar. De ce? Pentru că ceea ce profesorii își doreau nu era ca profesia lor să fie considerată cea mai importantă, ci CONDIȚII. Condiții pentru a-și putea educa emoțional elevii, pentru a-i ajuta să devină oameni liberi şi fericiţi (și să nu ajungă să fie tratați de psihiatri). Condiții pentru a cultiva inteligența elevilor, pentru a-i apropia de fenomenul artistic și pentru a-și cunoaște drepturile și responsabilitățile (și să nu ajungă astfel vreodată în boxa acuzaților). Condiții pentru a-i face pe elevii lor să înțeleagă că fiecare fiinţă umană este unică, iar viața acesteia trebuie prețuită (și să nu ajungă să lupte în vreun război împotriva seamănului lor).
Intervențiile profesorilor au generat emoție, iar publicul a început să conștientizeze valoarea profesiei pe care acești oameni o reprezentau. ,,Visători! Dumneavoastră trăiţi în afara realităţii!”, a strigat moderatorul, adresându-se profesorilor, iar organizatorul evenimentului a adăugat la rândul său: ,,Cui îi pasă de profesori, în zilele noastre? Comparaţi-vă cu celelalte profesii. […] Societăţii puţin îi pasă de şcoală. Uitaţi-vă la salariul pe care-l primiţi la sfârşitul lunii! […] Profesia dumneavoastră va fi desfiinţată în societăţile moderne. Vă înlocuiesc calculatoarele! Nu sunteţi demni să vă aflaţi în această dispută!”
Publicul a trecut imediat de partea celui mai puternic, iar profesorii au fost umiliți (fiindcă inteligența artificială și calculatoarele îi pot oricând înlocui, nu-i așa?). Consecința? În tăcere, aceștia au părăsit baza turnului. Ce s-a întâmplat este previzibil: în absența fundamentului, turnul s-a prăbuşit. Apoi, profesorii au părăsit sălile de clasă. Niciun calculator nu a putu însă să-i înlocuiască. Iar societatea s-a prăbușit la rândul ei. Haosul a pus stăpânire pe orașe. Haosul, anxietatea, nedreptățile. Iar cei responsabili de mersul lumii au înțeles că dincolo de cunoștințe, profesorii educau înţelepciunea, solidaritatea, iubirea, frumusețea. Că sunt cumva speranţa lumii. În absența profesorilor există viitor, dar ce viitor? Și au recunoscut că au greșit, că au înfăptuit o crimă împotriva umanității – și au făcut promisiuni. O mare parte a bugetului va fi investită în educaţie. Demnitatea profesorilor va fi reabilitată. Fiecare copil va avea acces la educație.
Odată puse în practică, promisiunile au dat roade. Nu a doua zi, ci după zece, douăzeci de ani. Fiindcă așa cum știm, efectele în educație nu se văd imediat. Poate aceasta este și problema.
De ce am ales să vă prezentăm (reamintim) această parabolă?
Pentru că o parte a comentariilor, din ultimele două săptămâni, referitoare la greva profesorilor, a dezvăluit ura aproape viscerală a unora față de această categorie profesională. Față de consumatorii de buget. Față de paraziții societății. Față de inutili. Față de cei care nu au fost în stare decât să devină profesori. Față de cei care ar trebui să trăiască doar din empatia față de elevi. Față de cei care nu au produs nimic, dar sunt mereu nemulțumiți. Față de cei fără de care societatea ar fi mult mai fericită.
Pentru că ne/vă place sau nu, profesorii reprezintă baza societății. Cu siguranță că nu toți sunt așa cum ne-am dori. Poate că nu toți au har. Nu toți sunt modele. Nu toți sunt empatici și nu toți au competențe didactice. Nu toți merită să fie parte a sistemului. Așa cum nu toți funcționarii sunt așa cum am vrea. Sau medicii. Sau instalatorii. Sau frizerii. Sau politicienii. Fiecare categorie socială are uscăturile ei.
Dar greva aceasta nu este despre individualități, ci despre întreg. Nu este despre doamna învățătoare pe care am adorat-o sau despre profesorul care ne mai bântuie visele. Ci despre o profesie fără de care niciuna alta nu ar exista. Despre redobândirea demnității personalului din învățământ.
De ce am ajuns aici? Poate că ar trebui să privim undeva sus, spre vârful turnului.
