Timpul a trecut, profesorul de română a trecut la cele veșnice, dar afirmația lui a rămas vie în mintea mea și a multora dintre cei care i-au fost elevi. Să nu minți, să nu furi, să nu duhnești, așa suna decalogul domnului Ciociu.
Îmi vin în minte cele trei verbe și mă gândesc că am trecut cam repede peste primele două, atunci, în adolescență. Am trecut cam repede și poate pentru că despre adevăr și respect ni se vorbea adesea, iar manualele școlare din epocă conțineau texte care promovau exact aceste valori (Niculăiță Minciună de Ioan Alexandru Brătescu Voinești, Blidul de lemn, o povestire adaptată după Lev Tolstoi sau Cuiele de Pop Simion sunt doar câteva exemple) ca să nu mai vorbim de mostrele din tezaurul paremiologic pe care ni le ofereau aceleași manuale. Și fiindcă tot veni vorba, este un proverb pe care l-am reținut în clasele primare (cred că era și o snoavă a lui Păcală asociată cu acesta) care, alături de afirmația profesorului Ciociu, stau la baza acestui articol: Cine fură azi un ou, mâine va fura un bou.
Doamne, ce puternic mi s-a părut mesajul acestui proverb atunci, în copilărie, cât de îngrozitor mi se părea gestul de a-ți însuși bunul altuia, cât de înfiorătoare era imaginea omului care fură un bou din ograda vecinului sau chiar un ou din cotețul acestuia și se laudă că de fapt îi aparține!
Mai cultivă școala de astăzi aceste valori? Cât de mult timp mai alocăm insuflării unor valori autentice elevilor noștri? Cum educăm respectul față de adevăr sau respectul față de munca celuilalt? Sigur, nu ne plac elevii care copiază, dar ce zic eu că nu ne plac, îi taxăm ori de câte ori îi prindem „suflând” sau atunci când îi găsim cu copiuțe (inclusiv digitale) sau când descoperim că au venit pregătiți cu o „servită”. Aplicăm imediat regulamentele școlare pentru a-i sancționa și reproducem cu ochii închiși (exagerez) conținutul alineatul 4 al articolului 106 din ROFUIP: „pentru frauda constatată la evaluările scrise, se acordă nota 1 sau, după caz, calificativul insuficient.” Ne supără tentativa de falsificare (prin furt) a rezultatelor evaluării și adesea interpretăm acest gest ca lipsă de respect față de noi, față de efortul pe care l-am depus de-a lungul orelor de curs pentru a le forma elevilor noștri competențele prevăzute în programă. Suntem însă mult mai permisivi când vine vorba de referate și proiecte, de studii de caz sau eseuri, rareori verificăm, utilizând motoarele de căutare sau softurile gratuite de detectare a plagiatului (măcar) pentru a le atrage atenția elevilor asupra faptului că atât furtul intelectual, cât și detectarea acestuia sunt la un click distanță. Fiindcă nu trebuie să ne prefacem că nu știm că aproape pentru orice temă elevii pot găsi rezolvarea pe internet. Desigur, uneori e dificil să verificăm, pentru că referatele le primim gata scrise sau printate, nu în format electronic. Desigur, mai există și tentația unora de a nu citi chiar tot ce primesc de la elevi și evaluează, adică mai bine spus notează.
Ei bine, această lipsă de constanță în aplicarea aceleiași măsuri când vine vorba de evaluare poate avea efecte pe termen lung, în sensul că elevii pot crede (și viitorii adulți de asemenea) că asumarea produsului intelectual al altuia este un act firesc și atunci nici nu trebuie să ne mirăm că, peste ani, vor considera normal să-și așeze numele pe coperta unei cărți al cărei conținut nu le aparține. Doar știm din copilărie: „cine fură azi un ou, mâine va fura un bou”. De la un referat la o carte sau la un doctorat e cam același drum de parcurs ca de la un ou la un bou.
(Mai există, aici, o cauză, pe care o adăugăm în paranteză. Obișnuința, prin tradiție, a profesorilor, de a pretinde referate docte și complexe, care nu reflectă, de fapt, nivelurile reale de dezvoltare și de competențe ale elevilor. Cum să vii cu un referat stângaci, cu un limbaj prea puțin elaborat și cu idei prea banale? Treci la loc! Patru!)
Cutumă în spațiul educațional, plagiatului nu i se acordă atenția cuvenită. Cu toate acestea, nu putem să nu apreciem faptul că programele școlare pentru limba și literatura română și informatică și TIC includ printre conținuturi aspecte ce țin etica redactării, de originalitate, de noțiuni de etică în mediul colaborativ sau că există discipline opționale (Educație digitală și abilități media) care își propun să structureze competența de recunoaștere a paternității ideilor preluate prin intermediul comunicării în masă, prin respectarea drepturile de autor și prin evitarea plagiatului.
E greu să nu ne fugă gândul și înspre profesori. Înspre dosarele personale pe care le burdușesc cu articole și publicații sau chiar cărți în care compilația sau chiar plagiatul sunt la ordinea zilei, publicate contra cost pe la edituri-fantomă, ori chiar neexistând ca produse, ci doar sub forma unei coperte cu ISBN. Sau înspre diplomele care aparțin elevilor altora, dar pe care unii (nu mulți, totuși) le includ în propriul dosar. Am documentat destule astfel de situații, evaluând dosare pentru gradații de merit. Am mai și scris despre asta.
În aceste practici se insinuează, alături de furt, și minciuna. Pe ea se bazează furtul, de fapt, chiar și atunci când nu este decât o minciună prin omisiune. Și, chiar dacă rămâne la figurat, în aceste practici se insinuează și duhoarea. Căci aceste practici și aceste produse duhnesc, ca să nu spunem că put. Duhnesc urât, sufocant, insuportabil uneori. Dar știm, de asemenea, că odată ce te-ai obișnuit cu un miros, oricât de neplăcut ar fi la început, ajungi să nu-l mai simți. Chiar dacă putreziciunea care-l provoacă e în continuare acolo.
Să nu minți, să nu furi, să nu duhnești... Trei verbe dintr-un îndemn care vine dinspre anii ’80 (sau, poate, dinspre zorii omenirii), trei verbe care păreau să se afle întâmplător în această enumerație. Dar nu, asocierea nu este deloc întâmplătoare: fiindcă minciuna și furtul produc duhoare. Simțiți?
