Imaginați-vă. Mai întâi se vede primul camion. Deschizătorul de drum. Cu prelata bine întinsă pe nervurile scheletului metalic. Înaintează lent, nici drumul nu-i permite viteză, roțile uriașe adună în jurul lor vălătuci de praf sepia, ca niște nori. E urmat de alte camioane, unele semănând izbitor între ele, câte unul mai pestriț, cu fel de fel de ciucuri colorați atârnați pe prelată, ici unul cu graffiti multicolor, sobre și neutre cele mai multe. E o caravană despre care nu știm mare lucru, dar ceea ce e cert este că tranzitează comunitatea în care trăim. Un câine se ridică din marginea drumului, scuturându-se de colb, apoi altul, încep să latre pe uliță, simțind că ceva se întâmplă, că cineva străin a intrat pe teritoriul lor. Când caravana ajunge în dreptul lor, câinii îi arată colții, o secondează de pe margine, aleargă în urma ei, unii latră alergând în dreptul roților, iar hămăitul altora se aude din spatele gardurilor. Sigur mai există o categorie de câini: cei care nu latră (fie pentru că au lătrat excesiv până atunci, în trecutul lor, fie fiindcă au un temperament mai relaxat, fie pentru că nu mai au putere sau pur și simplu nu simt nevoia să o facă). Vă gândiți la caravana cinematografică a lui Ioan Groșan? Nu, nu este aceea!
De ce latră câinii? Specialiștii în chinologie spun că lătratul este un mijloc de comunicare, iar majoritatea câinilor devin gălăgioși când se confruntă cu o situație nemaiîntâlnită, când trăiesc o stare de disconfort sau, pur și simplu, pentru a semnala apariția unui intrus (dar tot ei afirmă că stimulii care provoacă lătratul diferă de la caz la caz). De ce latră câinii la caravană? Fiindcă nu face parte din decorul static cu care sunt obișnuiți. Fiindcă o simt ca pe un pericol. Dar evident, articolul acesta nu este despre câini și caravane sau, poate, tocmai despre asta ar putea fi.
Imaginați-vă. Se ia o caravană metaforică, să zicem sistemul educațional, care are în componență și câteva camioane ale schimbării, fie ale paradigmei curriculare, ale planurilor-cadru și ale programelor școlare, ale structurii anului școlar, ale modului de numire a directorilor etc. Ca orice caravană și caravana noastră parcurge distanța de la punctul A la punctul B (să ne imaginăm că acesta este profilul absolventului de clasa a XII-a), iar drumul nu este tocmai ca-n palmă, mai o groapă, mai o denivelare, mai o alunecare de teren. Nu e o autostradă, nici măcar un drum asfaltat peste tot. Ceea ce știu oamenii caravanei este că trebuie să ajungă la destinație și că trebuie să se adapteze condițiilor reale (despre care GPS-ul nu spune nimic), dar pentru aceasta trebuie să reziste comentariilor care vin dintr-o parte sau din alta, dinspre câteva categorii de comentatori.
Se evidențiază în primul rând autointitulații experți în educație care, deși nu au predat nicio oră în sistemul românesc de învățământ sau de aiurea, emit judecăți de valoare și prezintă cu pseudoacribie plusurile și minusurile acestuia, încearcând să impună forme (fără să analizeze fondul).
Ei știu totul despre nevoile elevilor, chiar dacă nu prea (mai) știu cum arată elevul de astăzi din Ciosa sau din Turda, știu totul despre profesori, despre cum se proiectează un demers didactic, despre metodele didactice (și își dau ochii peste cap dacă aud că există metoda horoscopului sau a pălăriilor gânditoare), despre arhitectura curriculară, despre evaluare, despre managementul educațional, despre...
Experților le urmează chibiții, cei care cred că au expertiza necesară pentru a comenta doar pentru că au fost și ei elevi și apoi ce-i așa de greu în învățământul ăsta încât să nu poată fi înțeles!? Ce-i așa de greu să stai (și pronunță apăsat verbul „a sta”, dacă nu îl scriu cumva cu majuscule) patru ore cu elevii? Ce-i așa de complicat în a dicta câteva pagini? Ce-i așa de greu să corectezi teme, teste, simulări? Știu tot, înțeleg tot, au soluții pentru tot și, mai ales, acuză și înjură tot. De la profesori la miniștri, fiindcă toți sunt o apă și-un pământ, niște analfabeți, niște incompetenți, niște sinecuriști. Vor o școală ca afară, dar se opun oricărei schimbări, fiindcă nu îi înțeleg rostul, sau dacă o cer ei înșiși ar vrea să fie întocmai ca în viziunea lor care nu are tangență cu legislația, cu metodologia curriculumului, cu didactica. Acestora le urmează panicații. Cei cărora le este frică de schimbare, fiindcă i-ar scoate din zona de confort, iar panică este mai puternică decât rațiunea. Vin cu argumentul că era mai bine înainte și că, dacă schimbarea este iminentă, atunci măcar să ne întoarcem la școala de dinainte de 1989: programă analitică, sistem centrat pe acumulare de cunoștințe, manual unic, trimestre. Nu le pasă că anacronismele educaționale sunt maligne, mai ales în cazul unui sistem slăbit din cauza presiunilor care vin din varii direcții, ceea ce contează pentru ei este confortul personal.
Există de asemenea și incomozii și i-am include în această categorie pe practicienii conștienți că este nevoie de schimbare și tocmai de aceea sunt vigilenți ca aceasta să nu se realizeze în manieră diletantistă. Atrag atenția asupra derapajelor, asupra lipsei de coerență a unei viziuni sau asupra unui demers, asupra consecințelor nefaste ale unei propuneri. Cei cărora le pasă și își consumă destul de multă energie pentru a nu permite dezastrul. Cei care reacționează atunci când cineva decide (amintindu-și de propria copilărie) că orele de dirigenție sunt inutile, că școlile profesionale trebuie desființate, când același cineva hotărăște ca, în numele obiectivității evaluării, subiectele de la examenele naționale să se constituie doar din itemi cu alegere multiplă, când programele sunt incoerente, iar competențele specifice sunt prost formulate, când predictibilitatea este absentă în sistemul educațional.
Și apoi mai sunt tăcuții. Cei fără reacții. Cei care nu înțeleg nimic din ce se întâmplă, obedienții, dar și cei cărora nu le pasă sau s-au săturat. Au făcut ani de-a rândul parte din categoria incomozilor, dar nu i-au ascultat nici cei vechi, nici cei noi. Au fost marginalizați, dacă nu sancționați. Așa că au ales să nu se mai implice, chiar dacă sunt conștienți că pasivitatea aceasta se va întoarce împotriva lor, ca un bumerang decizional.
Dar să ne întoarcem la prima categorie: a celor care comentează nu pentru a apăra ceva (asemeni câinilor de curte), ci doar de plăcerea actului. Ce-ți asigură, ție, câine din comunitate, statutul de expert? Faptul că latri de pe margine, faptul că latri pur și simplu? DEX-ul indică statutul de specialist de mare clasă, persoană cu solide cunoștințe și experiență într-un domeniu.
Să fii expert, deci, presupune să fi acumulat nu doar cunoștințe, ci și experiență. Ori, experiența se acumulează din interior, nu din exterior și, mai ales, se acumulează în timp.
Când ai terminat de câțiva ani facultatea, chiar dacă ai făcut-o cu note mari, chiar dacă poate ai masterate și doctorate, nu poți fi expert. Când ai manageriat cu succes o firmă, nu poți fi expert în educație, poți doar să transferi un model de conducere, specific unui alt tip de instituție, într-un domeniu care are cu totul alte rațiuni de a fi. Când ai fost chiar în domeniul tău doar un permanent cârcotaș, veșnic împins poate de la spate pentru a-și face treaba sau când ai făcut treaba nu așa cum cere fișa postului, ci după propria ta ureche, când..., când..., când..., nu te poți numi expert.
Expert ajungi după ani de implicare și efort. După ani mulți în care ai adus aport semnificativ, când ai greșit uneori și ai înțeles că ai greșit. Când ai ajuns să ai flexibilitate, nu doar cunoaștere, flexibilitate în raport cu lumea, dar și cu propriile convingeri, când ești dispus să stai, la o adică, pe margine, dacă din diverse motive nu ți s-a făcut loc la masă. Când nu ești dispus, totuși, să te abați de la principii pe care le-ai consolidat în timp, prin ceea ce ai făcut, prin ceea ce ai acumulat și prin ce ai greșit, iar asta nu contrazice flexibilitatea ta.
Câinii latră, caravana trece. Sunt câini și câini. Unii latră din colbul drumului. Alții din spatele gardurilor gospodăriilor mai dărăpănate sau mai îngrijite. Unii vor să rupă lanțul, alții, fără să fie legați, stau doar și privesc, fără nicio uimire, fără nicio neliniște. Un adevăr vechi de când lumea. Câinii latră, caravana trece, dar e important să se afle pe drumul cel bun.
