„Eu sunt o bilă de foc, eu n-o să deschid un teatru și atât”

Am intrat în spațiul noului teatru independent cu piciorul meu preferat, pregătit să analizez tot ce mișcă. Am dat peste un spațiu dichisit, în care nu era nicidecum frig, am amușinat împrejurimile: miros de nou, dar livresc așa, subtil în aer, ca un parfum abia trecut, ca un bețișor parfumat neaprins, cu mosc. 

Pe pereți erau roată-mprejur vitrine cu costume de cel puțin carnaval, câteva mâini-manechin întindeau deasupra noastră brățări cu pandantive. Și-ncepeau să se perinde, la mesele înalte din foaier, oamenii cu care obișnuiam să mă-ntâlnesc la festivalurile de teatru din liceu. Tot în vremea aia l-am cunoscut și pe Robe Cristian, eram fiecare în câte o trupă de teatru. Și iată-ne ajunși în foaierul proiectului său de suflet, la început de drum.

Era destul de multă îngrămădeală, o tonă de lucruri de făcut, așa că l-am întrebat niște lucruri pe îndelete abia o zi mai târziu. Seara a debutat cu spectacolul „Iluzia unei insule” și a apus în foaier, pe sunetul de clapă și trompetă jazzy. Cei doi instrumentiști care au performat sunt aceiași din spectacolul Novecento, după romanul lui Alessandro Baricco, regia Daniel Simion, muzica originală Ștefan Stoianovici, un one man show cu Vlad Udrescu la Teatrul Național București. 

A fost așa, ca un fel de amuse-bouche discret cu băuturi fine, frizzante, Matei Bumbuț cu obiectivul lui foto, omniprezent, povești despre ce-am mai făcut și, desigur, elefantul din cameră, care respira, odată cu noi, prin toți porii pereților: Alive Theatre. Vibe-ul s-a mai descotorosit de „cochet”, lucrurile s-au mutat la tradiționala bere de după spectacol, bere la care (fie că era sau nu era) am vorbit chiar despre spectacol. Apoi seara ne-a înghițit și bucuriile și nostalgiile în liniștea ei. Și liniștea parcă a fost alta, după ce am plecat din sânul muzicii live, care ne-a legănat subtil și necesar spectacol-concert, spectacol-concert, concert-spectacol, concert-spectacol. 

Șerban (prietenul meu din cvintetul pescarilor, despre care am mai scris pe-aici) mi-a semnalat, cu acuratețea urechii de muzician, că instrumentiștii sunt „bine pe treaba lor, minunați.” A fost înaintea mea la o vizionare cu prieteni, până să se așeze lucrurile și pentru mine să pot ajunge. 

à la Hemingway: Iluzia unor insule?

Alive Theatre Company, un teatru independent deschis recent de către Robe Cristian (with a little help from his friends, dacă ar fi s-o parafrazez pe Firoozeh Dumas, sau, de ce nu, chiar pe The Beatles) în spațiul în care funcționa, până acum niște ani, sala mică a Teatrului „Ion Creangă”, a găzduit primul spectacol în producție proprie, Iluzia unor insule, în regia lui Alin Uberti. Conceptual vorbind, spectacolul aduce melanjul cu muzica live ca element de constructie sine qua non. Nu se vrea a fi doar un simplu gimmick, cum nu e nici un faux pas: e pur și simplu gândit în acești parametri, la fel cum se preconizează a fi și proiectele viitoare. Și pot să spun cu toată inima, fiindcă am fost și prezent în sală, că reușește ce și-a propus. 

Iluzia unor insule (după textele și viețile întregii echipe) este o experiență multimedia post-postmodernă, cu muzică live și video design lo-fi, care încearcă să rezume senzorial tot ce echipa (și probabil publicul) a trăit în ultimele luni ale anului 2024 și primele luni ale anului 2025. E povestea unei lumi care s-a secționat în fragmente incompatibile. E povestea unui drum îngrozitor de lung până la ce obișnuiai să numești acasă, povestea unor prietenii destrămate, a unor familii care au rămas familii doar în buletin, povestea unor tați care niciodată nu știu ce să spună sau a singurelor păreri care ne pot salva. E cum arată și cum sună viețile noastre în momentele în care simțim că nimeni nu ne vede și nimeni nu ne aude.

Caseta tehnică a spectacolului arată în felul următor:
Regie și dramaturgie: Alin Uberti
Scenografie, lightning și video design: Cosmin Stancu
Cu: Antonia Scutaru, Vlad Pânzaru, Mălina Andreescu, Pamela Iobaji, Robe Cristian și Iosif Paștina
Compoziție și interpretare muzicală: Bogdan Tabarca, Mihai Costăchescu, Răzvan Cipcă
Mulțumiri speciale: Bogdan Iancu (inițial parte din distribuție, ulterior retras, dar textele lucrate împreună cu echipa au generat momente ulterioare, după cum mai apoi mi s-a explicat)
Afiș: Dragoș Balan Gabriel

Spectacolul Iluzia unor insule ne-a invitat din primul moment să-l privim față în față, într-o scenografie minimalistă, neutră: scaune imobile și tonuri de gri care împresoară totul. O aliniere voită în maniera unui zapping antropocen, dar care a lăsat telecomanda regiei, nu publicului. Practic, se emula tot timpul ideea unui faux-ecran, dar nu înțeles structural, cum e „al patrulea perete”. Fenomenul era mai degrabă asociat unui doom-scrolling prin mrejele unui online pandemic (transfigurat offline). Dramaturgia, în cazul de față, e un cordon ombilical post confesiv, tăiat pentru fiecare la diferite dimensiuni. Principiul e același, dar fiecare are un buric diferit la finalul procesului. Mi se pare unitar din punct de vedere formal și intențional, gândit pe un fir epic simplu de înțeles: povești simple, fruste, din cotidian. O despărțire, izolarea de după, prietenie. Se bazează pe exerciții de scriere colectivă (tip „o scrisoare pentru tata”), pe texte cu potențial dramatizabil. Apoi îmbracă „mantia” asta a postconfesivului, nu imprimă cronologii, doar momente modulare, asamblabile într-o formă iterativ-convenabilă (oricare ar fi ea). Din punctul ăsta de vedere (o viziune mai aproape de „combinări de n luate câte k”), textul se prezintă a fi un colaj convergent. Nu se scuză cu metamodernismul (sau postconfesivitatea, cum ziceam), ci se axează pe interpreți. De la un punct încolo, te bucuri mai mult de candoarea cu care ți se prezintă situațiile, te bucuri de o claritate aparte, de o chimie a actorilor de pe scenă, de o însușire tot mai departe de un simplu mimesis. Te bucuri că ți se dă ceva în care poți să-ți pui încrederea. 

Jocul actoricesc mi se pare impecabil aici și, deși am văzut totul în cheia asta modulară (pentru că fug de realismul din situații, chiar dacă el e acolo), spectacolul poate fi rezumat și pe firul epic, dar mai bine v-aș lăsa să-l descoperiți fiecare. În alte iterații, e adevărat, numele actorilor de pe afiș s-au mai ciocnit (cu scântei) unele de altele. 
Spectacolul nu valorifică artificii, resorturi de mișcare. Nu prea multe, cel puțin. E pe simplitate, pe frust, câteva proiecții care dublează mișcările personajelor cu delay, cât să creeze iluzia de loop infinit, un stil așezat (da, se stă jos mare parte din el, deci mi-am permis această glumă), completate de un ping-pong al etichetelor: de la tragic la comic, de la grav la derizoriu și înapoi. Dar lucrul care este cu adevărat grozav în reprezentare vine din sufletul muzicii, care-i atât de bine încorporat în atmosferă, în gesturi, în melosul din limbajul personajelor. Ea nu însoțește, nu completează: aș zice mai bine „coexistă”, fără să mă înșel nicio secundă. 

Ar putea fi un spectacol despre tot și toate, despre pandemie, dar fără un topos anume, dar ambiguizarea asta dramaturgică duce mai degrabă spre firesc. Spre absurdul din situațiile cotidiene, despre preconcepții care nu se schimbă față în față fiind cu un nou cotidian, despre oameni și gânduri, lucruri care sunt acolo de când lumea, despre instincte și porniri viscerale, sau despre simpla nevoie a oamenilor de a crede în ceva. Tot zappingul ăsta antropocen, așa cum îi ziceam la început, întâmplat fără prea mult contact fizic (mai degrabă chiar absent, aș zice), îmi traduce foarte bine cartografia unei îmbrățișări. De aici cred că vine și Iluzia insulelor despre care face titlul vorbire. Metafora ca metafora, dar se imprimă cu atât mai bine cu cât vorbește despre intimitate tocmai prin absența ei, sau de pe culmile izolării noastre continue, ca oameni care traversează o veritabilă criză a intimității și orbecăie prin ea. Pandemia doar a declanșat pornirile și conștiința izolării. Repercusiunile ei au rămas cu noi până astăzi, în lucruri mult mai subtile, de esență. 

Următoarea zi. Amiază. Masă colț Starbucks Romană.

Citesc o antologie de Collected poems, Bob Kaufman. Pe lângă beat-poet, contemporan cu Ferlinghetti sau Ginsberg, B.K. a fost și un jazzman a-ntâia, prieten bun cu Charlie Parker, ca atare unul dintre pionierii acestei forme de expresie. Kaufman recomandă ca poeziile lui să fie citite mai bine acompaniate tot de muzica lui. Mi s-a părut o coincidență cel puțin stranie, nu navigasem încă prin memoria imediată a spectacolului de cu o seară înainte. Nici prin cea a conceptului de teatru cu muzică live. Le tratam firesc, ca pe niște chestiuni inerente, întâmplătoare, cum e, de altfel, și bine să ne tratăm muzica: „însoțitor de bord.”
Ajunge și Robe. Își bea cu mine prima cafea din ultimele două-trei luni. Intrăm în pâine. Și, de unde să-l iau mai bine decât să-l pun chiar pe el să se prezinte:

Robe Cristian: (am pus așa ca să imprim vocea și să pot folosi același font) Fac 24 de ani imediat. Am terminat facultatea de teatru, dar nu pot să zic că mă consider actor. Cred că actor ești după mult timp. N-am jucat atât de mult, dar cred că joc bine. Sunt muzician. De fapt nu, nu sunt muzician. Cânt. (râde) Muzicieni sunt instrumentiștii din spectacole, sau cei care au Conservatorul. Dar per total pot să zic că sunt artist în adevăratul sens al cuvântului. Trăiesc...

...din asta! , îl completez, ca să mai râdem împreună. Revine:

...pentru asta. Că din asta nu trăiesc. Îmi câștig traiul din social media marketing, alte chestii. Dacă ar fi să o iau așa, din asta mai degrabă pierd bani. De asta spun că trăiesc pentru asta. Mi-a spus cineva recent (Alin Uberti, regizorul spectacolului Iluzia unor insule)... Uite, că m-am zgâriat aicea (îmi arată o cicatrice care trecea peste monturile a două degete, parc-ar fi desenat o față zâmbitoare la comisura lor). Am un cui bătut la dulap în exterior. Îmi căutam o pereche de pantaloni și când i-am scos, m-am zgâriat, îți dai seama. Am stat două zile și aia e. Și m-a văzut Alin la repetiții, dar eu nu conștientizam ce fac. A zis că nu-s sănătos. A zis că sunt „o bilă de foc, cu toate cele bune și toate cele rele.” Și de-acum încolo, așa îmi place să mă prezint. 

Știi cum e bila albă de la biliard? Pe care, dacă o dai de pământ, se aude clinchetul ăla. Ei, chestia aia, dar perfect netedă, dar în flăcări! Și nu se oprește niciodată. Aia sunt eu.

Cum se pupă felul în care mi te-ai prezentat acuma cu noua „titulatură”, să-i zic așa? Director artistic al Teatrului Alive. Cum ți-a venit ideea să-l faci?

Am văzut Deșteptarea primăverii de la Mic, cu Firma, acum mulți ani. Cu Alexandru Voicu și Silvana Mihai. Și mi-a plăcut foarte mult să aud o tobă lângă mine-n sala de teatru. Seara aia a fost un clash între cele două lumi în care trăiam deja: a teatrului și a muzicii. Dar niciodată nu mă prea regăseam în amândouă. La muzică mi se părea totul foarte fake, că e cu social media și nu-i până la capăt. La teatru mi se părea totul prea deep uneori și n-am destulă libertate. Mi-a apărut acum ocazia, din toate punctele de vedere: și administrativ, și financiar, și artistic să deschid acest teatru. Să deschid un teatru, mai bine zis. Și-atunci am zis: eu sunt o bilă de foc, eu n-o să deschid un teatru și atât, și de-acuma Almost, Maine a lui Cariani și să-l jucăm, nu. Eu trebuie să găsesc o chestie care să mă reprezinte și să-mi pună amprenta, să vină oamenii. Știu că am o energie contagioasă. Mi-a venit într-o zi random mamă, hai să fac un teatru cu muzică live. Cea mai bună idee pe care-am avut-o. Toate spectacolele așa, cu trupă. Poate unele cu un instrumentist sau doi, poate altele cu zece. Dar îmi place să nu mă duc la teatru, să vină oamenii, să se pună pe scaun, să aplaude, să zică doar „frumos” și să plece. Mai bine ar zice: „în seara asta aș face ceva diferit. Hai la Alive!” Și după ce s-a terminat spectacolul, te mai țin un pic, vii la concertul de jazz de după. A fost o mare șansă că l-am deschis așa.

Dar n-aveai experiența asta înainte, nu?

Nu o am, nu pot să zic că sunt avizat în vreun fel să fac asta, dar sunt avizat în totalitate să fac ceva atât de curajos!

M-am gândit că ai mai rămas pe lângă trupa de liceu, Victory of Art, și-ai mai lucrat cu ei. Sau nu?

Eu acum doar predau cursuri la Victory of Art, atâta tot. Dar după facultate nu am mai avut treabă cu trupa, nu.

Ai numi resortul care te-a împins să faci asta „inconștiență”?

Da, este o inconștiență ce fac aici. Genul sănătos. Nu sunt genul de om să zic: da, mi-am dorit, am programat chestia asta, știam toți pașii care trebuie parcurși. Nu știu toți pașii, îi descopăr, dar am grijă. Sunt un om care-și dorește foarte mult, cu aspirații mari.

Ce a fost prima oară: ideea sau spațiul?

Mai întâi a fost spațiul, dar nu l-am privit niciodată așa. Am zis că îl subînchiriem la oameni. Și-apoi am zis că de ce să nu facem un teatru-teatru, dacă tot e un teatru? Mi se pare ceva foarte far-fetched pentru ce știu eu să fac. 

Să știi, poate nu pare, dar până anul trecut, să zic așa, am avut o părere foarte proastă despre mine. Stima de sine foarte jos. Când eram mic îmi mergea mai bine. Pentru că trăiam după fake it till you make it. Și mă inspira ceea ce imitam și deveneam chestia aia. Și aici e cu dus și întors. Revin: a apărut mai întâi spațiul, afacere de familie, gândit nu neapărat doar pentru evenimente de natură culturală. S-au ținut și serbări de copii, de final de an, întâlniri corporate etc.

Am zis spațiul, ideea. Acuma echipa. Povestește-mi despre asta.

Le-am spus colegilor mei din Disney Thriller, regia Monica Stoica (adică Pamela Iobaji, Bogdan Iancu și Vlad Pânzaru) că-mi fac teatru și că vreau să îi iau să joace. S-au bucurat, au zis da, normal! Dar cred că deja eu par un om care nu prea e de cuvânt, așa că probabil au zis doar așa, „da, bă, își deschide Robe teatru...” Și apoi le-am spus să ne vedem la repetiții și oamenii erau: „a, ok, chiar ai făcut asta!” Am căutat regizor, s-a întâmplat să-l aleg pe Alin (Uberti). Am fost de acord că vrem să vorbim despre ceva actual și s-a întâmplat acest spectacol: Iluzia unor insule.

Dar din punct de vedere logistic, echipa teatrului per se?

Doar eu cu Daria Podaru. Această fată care este îngerul meu păzitor, fără de care n-aș fi putut să fac acest teatru. Eu sunt bila de foc, iar ea este opusul meu, dar simetric. Antiteza mea. Ne înțelegem și semănăm, dar suntem total opuși.

În viziunea mea, ce are nevoie un teatru să funcționeze este ceea ce cred că are echipa noastră și nu are. Nu au toate echipele de teatru. Adică chimia asta. Cum suntem noi între noi, această gașcă. Eu, Vlad Pânzaru, Pamela Iobaji, Bogdan Iancu, Tiberius Zavelea, Iosif Paștina, Mălina Andreescu, Antonia Scutaru, Eva Cosac, Maria Moroșan, nu știu. Sper că n-am ratat pe cineva. 

Du-te tu în orice teatru de stat, orice teatru independent, nu o să vezi echipă mai frumoasă ca la noi. Nu există echipă atât de unită. Să nu fie ranchiună între nici unul dintre ei. Fiecare iubește pe fiecare extraordinar de mult. E pur și simplu incredibilă. Acuma, uneori sigur că mai apare tensiunea. Au apărut și la noi tensiuni înainte de premieră. Că să-ți iau, și să-ți fac și să dreg și să nu știu ce. Nu suntem perfecți și mai apar chestiile astea, dar când ne vedem la masă stăm așa... dacă am merge toți în Bikers, toți ne-am pune la aceeași masă. Da, da, e adevărat. La teatru ar sta toți la mese diferite, dar asta e și pentru că am crescut în... adică majoritatea din oamenii ăștia au fost în trupe și atunci ne știm de super mici.

Și mai e faptul că ne ne-am găsit unii pe alții în facultate și eu cred că asta e cea mai tare calitate. Atuul meu e, cred, că am reușit să văd chimia asta și să o valorific și să zic bă, asta e cel mai tare lucru.

Am zis, uită-te la oamenii ăștia, pe ăștia trebuie să-i iau și eu. Dacă iau pe ei, o să iasă  cel mai tare lucru. Și asta se vede în spectacol.

Ca atare, n-ai nici o frică că o să strici relația de prietenie dintre voi, de altfel.

Păi dacă eu le dau banii la timp și câți bani le-am promis?

Hmm. Păi e mare lucru, să știi.

Da, Adică ei și-au luat un angajament, dar nu față de mine. E un angajament față de ei și proiectul ăsta. Spectacolul nu e tip AFCN, adică n-a primit finanțare pe vreo cale din asta, eu n-aveam niciun ban. Julieta Georoiu mi-a dat bani să găsesc și să aduc regizori. M-a finanțat. Investiția asta o să o dau înapoi, pe urmă, am băgat-o în firmă cu acțiuni și pe Daria, în fine...

(Robe mai intră în detalii aici, dar ce mi s-a părut de fapt relevant, dincolo de tehnicalități, e că Alive chiar e un teatru care-și plătește munca din spate, cu onorariile care sunt, e adevărat, dar sunt cele discutate. Adică nu promite și nu mai face. Iar asta e mult mai important decât sumele în discuție. Că, deși se lucrează și devised, rolurile canonice sunt valorizate aici.)

Am cumpărat niște stickere să punem pe geamuri, revine Robe, am mai plătit contabilitate, ce mai aveam dări la stat. Tot spațiul l-am primit în regulă. Adică nu a trebuit să izolez etc. Spațiul era deja utilat de la Teatrul „Ion Creangă”. Era perfect, n-ai ce să-i faci mai mult. Mai puțin echipamentele pe care le-a adus administrația actuală. Pot să spun că urmează să mă implic cât mai mult în administrația spațiului, în special în foaier, dar nu m-a interesat în detaliu la modul ăsta, ci ca investiție ulterioară. Nu am investit din banii ăștia nimic în mine. 

Evident, mă interesează să iau mai multe lumini. Mă interesează să fac niște gradene mai bune. Mă interesează să fac un bar, în foaier, odată cu reamenajarea lui. Sistem sonor mult mai bun. Dar astea-s... Ăștia-s pași. Deja e răsfăț din ce ai văzut. Ți s-a părut că lipsește ceva? Sala de teatru e un black box clasic și foarte bine, nu-i nevoie de altceva ca arhitectură funcțională.

Legat de partea de muzică live care însoțește spectacolele, cred că avem același core memory cu Deșteptarea primăverii montată la Teatrul Mic. Dar apropo de asta, ai vrea să aduci și spectacole deja cristalizate, să imporți, sau te concentrezi mai mult pe producții in house?

Deja fac demersuri, da. Mă gândesc să aduc și spectacole care au deja totul cristalizat. Dar nu e ținta mea numărul unu. Aș spune că focusul acum e mai degrabă să fac demersuri proprii, originale. Să vină oamenii să simtă. Pe asta mizez foarte mult, pe autenticitate, pe identitate.

Îmi place foarte mult cum Robe nu mai distinge de la un punct încolo în discurs între teatrul-loc, teatrul-entitate și oamenii din spatele și din continuarea demersului său. Cumva, rămâne acest melanj de toate, inseparabil, ca experiență.

Eu la repetiții sunt actor, reia Robe. În afara repetițiilor sunt, să zicem, „director de teatru”. Dar chiar și așa, nu pot să mă răstesc la colegii mei. Pe mine mă interesează bunăstarea echipei, aia îmi face teatrul. Dacă ei se simt bine, asta îmi face mie teatrul. Și dacă ei nu se mai simt bine, măcar știu că pot să influențez. Banii apar, banii dispar. Da, spectacole se fac și fără bani, și cu bani. Dar dacă ei nu se mai plac și se ceartă, sau ne certăm sau nu mă mai plac. Dacă eu nu mă mai plac pe mine... Familia e familie, nu prea ești legat de prieteni, te mai desparți, te mai cerți, pentru că așa merg lucrurile. Dar eu la asta trebuie să lucrez și asta mă interesează. Și o să ne certăm la un moment dat în viață. E ok, dar mă interesează teatrul. Aici cel puțin, să fie relațiile cât mai bine făcute și să gestionez asta atât cât pot.

Totuși mi-am ales niște actori care sunt buni. Adică nu e să zici că joacă și ei un spectacol la două luni. Sunt actori care joacă în ele des și joacă bine, rău, frate. Caută și iau castinguri și sunt iubiți, au publicul lor. Da, și faptul că au acceptat să vină pe o sumă, adică nu pentru o sumă, înțelegi? Lucrul ăsta mi se pare de respectat. Cred că am repetat cam două luni jumătate și o lună, să zic așa, doar am scris. Toți. Nu știam cine ce o să joace, scriam toți, ne dădea teme Alin. Încercam variante. E un text bun Iluzia unor insule, care radiografiază cu adevărat problemele noastre, dar cu un umor foarte fin.

Incursiunea mitologiei în pandemie. Lisistrata

Antonia Scutaru mi-a povestit și ea mai multe despre procesul de lucru la „Iluzia unor insule”. Exercițiile propuse de Alin Uberti vizau atât partea de scriere efectivă, cât și lecturi, dar și situații de joc propuse ad hoc și dezvoltate ulterior. Perioada incipientă, „incubatorul dramaturgic” al spectacolului se alinia cu alegerile din țara noastră. Ca atare, cum zicea și Robe ab initio, latura politică se cerea explorată în produsul de față.

Antonia spune despre Alin că este acest om care vorbește puțin cu tine, apoi, fix ca la tarot, îți spune ce lecturi ți s-ar potrivi. Tot el a povestit odată la repetiții echipei despre „Lisistrata”, textul lui Aristofan. În vremea războiului dintre cetățile Sparta și Atena a existat această femeie, Lisistrata, care le-a propus tuturor celorlalte să nu se mai culce cu bărbații lor până când aceștia nu se vor decide să oprească războiul. Textul lui Aristofan (precum și cele trei ecranizări ulterioare) au devenit bază pentru câteva situații scenice văzute inițial ca simple exerciții, dar cu valențe conservate ulterior în spectacol. De pildă, perechile de actori au primit de jucat cupluri, dar pe ideologii. Un partener centrist cu unul de extremă stângă, de pildă, apoi switch, în toate iterațiile posibile. Izolarea despre care vorbește „Iluzia unor insule” vine, așadar, și ca substrat pandemic, dar are și adstratul mitologic inspirat de Lisistrata.

Dar să mă-ntorc în Starbucks, în zilele noastre. Îl întreb pe Robe:

Cum ți se învârt rotițele când vine vorba de proiecte viitoare?

(Lucrurile au rămas off the record aici, deși am vorbit o grămadă. Până în ultima parte, când:)

Sigur o să fac un proiect cu Monica Stoica. Ea e regizorul meu de suflet, regizorul care m-a luat peste tot. Dar nu asta e important, e la fel ca mine. Ea nu a vrut să facă neapărat teatru, a vrut să se exprime. Și atunci eu, copilul emo care avea nevoie să se exprime, am primit libertate, mi-a dat libertatea asta. Eu am învățat să joc. M-am descoperit ca actor la ea în Disney Thriller.

Dar mai aproape de ce vorbim acuma: lunile viitoare deja știu ce o să fac. O să fac niște evenimente conexe. Mi-am făcut o companie teatrală care nu se bazează exclusiv pe evenimente teatrale.

Seri de Mario Kart, unde se joacă Mario Kart pe proiector și trupa face muzica live la joc. Aha, Aha! Adică e un split screen de patru. Se joacă patru oameni și trupa face fundalul sonor.

Am văzut recent (la Ateneu sau la Sala Radio) s-a dat Frozen cu orchestră, tot așa, live.

O să proiectez și filme mute cu muzică live,  karaoke, cu muzică live, yoga cu muzică live. Day time parties cu croissante și cu catering. Duminica la 12:00 mâncăm un croissant, mingle, interacțiuni sociale, chestii d-astea. Vreau să fac multe evenimente, dar toate să includă muzica, pentru că mi se pare că... băi frate, am trăit niște ani închiși în casă și pe telefon. Acest portal mic și negru pe care îl ai oricând la îndemână și poți să intri oriunde în lume, să vezi absolut orice. Nu mai vreau orice, oricând, Nu. Vreau asta. Ce se întâmplă acuma, să fiu aici.  

Pe telefon nu o să auzi niciodată cum se aude sunetul ăla metalic de alamă dintr-o trompetă.

Majoritatea oamenilor își face un teatru independent ca să și joace. Cum e în cazul tău, ai sentimentul ăsta?

Eu nu prea joc atâta, n-am atâtea spectacole. Am două-trei spectacole la activ, dar îmi plac. Am vrut să joc doar pentru că sunt ei și că vreau să stau cu ei, da.

În plus, dacă n-aș fi jucat, aș fi stat oricum cu ei toată ziua la repetiții. Și atunci de ce să nu joc și eu?  Îmi place, dar nu mă pun în distribuție ca bani, adică nu îmi iau bani ca să ajut spectacolul la economie, poate mai e nevoie de un personaj sau ceva. Pe mine mă interesează să fac parte din procesul creativ, să văd că ei nu se ceartă între ei. Să mă asigur că au tot, că regizorul are tot ce are nevoie, dacă pot să-i fac rost, că nu pot mereu.

Și dacă în următorul spectacol nu mă distribuie, tot o să mă duc la repetiții să stau cu ei, că sunt parte din echipă. Și echipa e mică. Și Daria vine la repetiții. Daria ne aduce mâncare, gătește brioșe și ne aduce la toate repetițiile.

Dacă îți deschideai teatrul ăsta peste 10 ani, ce era diferit? Un gând către Robe de la 35 de ani.

Nu știu să zic ce ar fi fost altfel. Ar fi fost mai bun, atâta tot. Poate ar fi lipsit un zvâc sau o inconștiență. Poate nu l-aș mai fi deschis în zece ani. Aș fi zis „ah, da, sunt bătrân”. Ce știu să-ți zic însă este că teatrul de acum, de azi, așa cum e el, are ceva specific vârstei mele. Vârstei noastre.

Dacă aveți o sugestie de articol, temă pe care să o abordăm sau o observație legată de acest material, vă rugăm să ne scrieți pe adresa scoala9@fundatia9.ro.