Raluca Popa s-a născut în 1979, în Cluj, adică a intrat în clasa întâi în 1986, în anii grei de final de comunism. Astăzi este stabilită în Berlin, unde împarte de patru ani un atelier cu partenerul ei.
Este absolventă a Universității de Artă din Cluj. În 2002, a studiat, printr-un program de schimburi academice Erasmus, la Facultatea de Arte Plastice, Universitatea Castilla-La Mancha, din Cuenca, Spania și apoi, în 2010 a studiat la Byam Shaw School Art, Central Saint Martins, în Marea Britanie. De atunci i-a început practic cariera artistică. În timp a realizat mai multe expoziții personale și proiecte, printre care: „Iarna pe uliță”, „The Unknown Portrait of Brancusi”, „Two Titles”, „Turning Something Plain into a Circle”, „Spectacolul Neplăcut”.
Cea mai recentă expoziție a sa poartă numele „Time lines: Raluca Popa” și poate fi văzută pe site-ul Galeriei Gaep din București. Raluca a făcut practic o retrospecție a școlii din anii `90 din România, care, în opinia sa, nu este foarte diferită de educația de astăzi.
Astfel, doar cu un creion grafit și cu instrument numit pantograf, artista a reușit să expună ca printr-o oglindă lucrările ei de control de la vremea aceea. Folosind această tehnică, a reușit să elimine orice diferență dintre scrisul ei și al profesorului, corecturile fiind „mascate”.
Raluca Popa a explicat într-un interviu pentru Școala 9 cum vede astăzi școala românească și schimbările ce s-au petrecut în anii în care ea nu a mai urmărit-o din postura de elevă sau studentă, ci în cea de artistă. „Cred că în jurul vârstei de 30 de ani începem să definim, pentru noi înșine, cum vrem să trăim”, a spus Raluca.
Școala 9: Cum v-a venit ideea să faceți expoziția „Time Lines: Raluca Popa”?
Raluca Popa: Works (Scale 1:2) este o serie de 13 cărți realizate manual, fiecare fiind dedicată unei discipline școlare ca matematica, limba română, muzica și altele. Este cea mai recentă lucrare a mea. Am terminat-o acum câteva săptămâni, după un proces de lucru de jumătate de an. Bine, n-am să te mint, au mai fost și câteva pauze.
În perioada Corona am petrecut mult timp cufundată în cărți și am început să mă gândesc serios să produc eu însămi cărți. Așa mi-a venit ideea de a face o serie de cărți bazate pe arhiva mea personală de lucrări de control, pe care am început să le strâng, să le colecționez în anul 1992.
Apoi, în 2021 curatorul Tevž Logar m-a invitat să particip la ZABEL, The Biennale of Tirana și am discutat despre realizarea acestei lucrări în contextul expoziției. Din motive evidente la acea dată, bienala a fost amânată pe termen nedefinit.
Cu toate acestea, mi-am dorit să arăt această lucrare, iar expoziția de la Gaep a fost o oportunitate pe care am folosit-o. Expoziția face parte dintr-o serie de trei expoziții online pe tema desenului contemporan.
De ce ați ales școala din anii '90 ca subiect de interes pentru această expoziție?
Works (Scale 1:2) se bazează pe o arhivă de 197 lucrări de control personale, pe care am început să le colecționez, după cum am menționat deja, în 1992, pe când eram în clasa a VI-a. În 2013 am publicat în Revista Idea, trei facsimile ale unor lucrări de control la cultură civică, despre proprietate, salariu, grevă. Mi-am dat seama atunci că mi-ar plăcea să lucrez mai mult cu acest material foarte neobișnuit, dar nu știam cum ar trebui să-l abordez. Peste ani am încercat tot felul de soluții destul de nesatisfăcătoare.
În 2019 am realizat două serii noi de desene pornind de la arhivă, numite „Anatomy of the Eye” și „Human activity”, și pe care le-am inclus într-o expoziție personală la galeria Gaep. Ideile pe care le-am dezvoltat în varianta din 2019 stau la baza lucrării prezente. Works (Scale 1:2) este cea mai recentă explorare a materialului de arhivă și cea mai complexă. Aici am vrut să găsesc o modalitate de a transcende conținutul arhivei și de a testa totodată o formă nouă de desen. Aici am încercat să-mi ușurez relația cu materialul școlar și în definitiv cu trecutul meu.
Intenționat, am folosit doar un simplu creion, grafit și un instrument numit pantograf pentru a copia la scara 1:2 toate lucrările de control din arhivă. Corecțiile și calificativele sunt astfel încorporate în blocul de text monocrom, făcând imposibilă discernerea între ceea ce se presupune a fi textul scris de mine și ceea ce este considerat greșit, și eventual corectat si notat. Am menționat cu altă ocazie că sunt interesată să aduc procesele de învățare în practica mea artistică, iar lucrarea prezentă este o redare a intenției mele.
Foto credit: Thomas Poeser
„Îmi amintesc imensa anxietatea înainte de a adormi, dacă aveam lucrări”
Ce vă amintiți de la lucrările de control? Cum vă simțeați înainte de a le da?
Am iubit anii de studiu. Totuși, îmi amintesc imensa anxietatea înainte de a adormi sau în drum spre școală a doua zi, dacă aveam lucrări de control, examinări. Mi-a luat mult timp până am reușit să trec peste această formă de anxietate care s-a infiltrat încet-încet în toate aspectele vieții mele.
Acesta este, desigur, traseul meu și nu pot generaliza, însă se poate deduce că modul de funcționare al școlii a îngăduit și a contribuit la generarea unor sentimente ca frica, anxietatea, rușinea. Îmi amintesc, de asemenea, copiatul masiv la lucrări, examene, adeseori acceptat tacit în cadrul școlar și universitar, și pe care l-am considerat întotdeauna un act nedemn, iresponsabil.
„Aș vedea școala ca urmând un model descentralizat, o școală integrată în spațiul local”
După cum putem observa, școala de atunci și școala de acum nu sunt foarte diferite. Credeți că este necesară o schimbare?
Am doar impresii vagi despre cum este școala astăzi. În general, aș vedea școala ca urmând un model descentralizat, o școală integrată în spațiul local, și modelată de geografia și istoria locului, de comunitățile autohtone. Asta înseamnă că mi-ar plăcea să se stabilească un fel de comunicare între școlile dintr-o regiune, între școlile dintr-un oraș și cele de la sate, dacă elevii ar avea oportunitatea să se întâlnească, să se cunoască și să lucreze uneori împreună.
Mi-aș putea imagina introducerea în permacultură ca fiind o activitate benefică, de exemplu, la fel cum cred că ar fi benefică familiarizarea reală cu artele, arta vizuală, filmul, teatrul, performance, istoria artei, în cadrul tuturor instituțiilor școlare. Opiniile mele sunt, desigur, foarte mult influențate de educația mea liberală în domeniul artelor.
Ministrul educației propune să se scoată tezele și mediile semestriale. Erau un factor de stres pentru dumneavoastră?
Vestea unei posibile revoluții nu a ajuns până aici. Nu am citit mult despre acest subiect, nu cred că pot să am o părere adecvată. Totuși, consider că sunt niște schimbări firești, benefice până la urmă. Bineînțeles, ele tind să producă un vid, un dezechilibru într-un sistem greoi, și trebuie contrabalansate de alte forme de implicare, de participare, care să mențină activă curiozitatea, nevoia personală de învățare a fiecăruia.
Cu siguranță este mai solicitant să lucrezi cu elevii atunci când nu există un sistem de control, de diferențiere, cu alte cuvinte când performanțele unui individ nu sunt imediat redate prin calificative, prin note.
„Mi-aș dori ca sportul, educația artistică să fie incluse cu mai multă pertinență”
Care ar fi viziunea ideala a școlii pentru dumneavoastră?
Acum mi s-ar părea benefic dacă gimnaziul și liceul ar fi comasate. Așadar, sunt tentată să mă gândesc la o școală în care elevii petrec împreună o perioadă mai lungă de timp și astfel li se oferă șansa să dezvolte relații de prietenie, au șansa să se apropie și să se respecte, să-și cultive spiritul ludic, să devină mai empatici poate, să se susțină reciproc în momentele dificile prin care trec.
Mi-aș dori ca sportul, educația artistică să fie incluse cu mai multă pertinență, cu mai multă responsabilitate în sistemul de învățământ. Aceste activități necesită la fel de multă disciplină și muncă asiduă ca toate celelalte, și schimbă semnificativ comportamentul și viața unui om. Trebuie să învățăm să explorăm aceste domenii la nivel personal, fără emfază, fără glorificarea.
De asemenea, cred că ar fi bine dacă mai mulți adulți ar dori să se întoarcă la studii și ar avea cu adevărat curajul să se apuce de ele la o vârstă mai înaintată. Desigur, fiecare trăiește în circumstanțe diferite și, uneori, acest tip de privilegiu este greu de imaginat. Dar mi-ar plăcea să nu mai credem că trebuie să ne decidem viața într-o clipire de ochi
„Sunt zile bune și zile proaste care nu au de-a face cu inspirația sau cu lipsa ei”
Cum ați știut că arta este domeniul în care vreți să vă creați o carieră?
Raluca Popa: A fost un amestec de încurajare din partea celor apropiați, a mamei mele în primul rând, și un anumit entuziasm sau curiozitate din partea mea pentru un context pe care îl percepeam ca fiind cel puțin neobișnuit în anii ‘90. Mi se păreau mișto cei de la liceul de artă și am vrut să mă identific la acea vreme cu ei.
După liceu, am terminat Universitatea de Artă din Cluj și apoi au urmat câțiva ani la Cluj și apoi la București, timp în care am experimentat în alt domeniu, care mi-a permis totuși să păstrez o minimă legătură cu spațiul artistic.
Mi-aș dori să pot spune că am avut tot felul de meserii ciudate, dar nu este cazul. În 2010 am plecat pentru un an la un master la Londra, și cu sprijinul unor oameni care-mi sunt aproape și astăzi, am început să cred din nou în ce fac și am continuat să lucrez.Cred că în jurul vârstei de 30 de ani începem să definim, pentru noi înșine, cum vrem să trăim.
Ce faceți când vă aflați într-un moment în care nu mai aveți inspirație?
Activități simple, neînsemnate. Reflectez, tac, privesc de la fereastra atelierului meu. Mă plimb prin pădure, citesc în tren în drum spre studio și în pauzele de lucru. Scriu, notez idei. Mă uit la lucrările altor artiști, vizitez expoziții. Îmi plac câteva spații de artă pe care le vizitez constant.
Totuși, nu mă gândesc la momente ca fiind lipsite de inspirație. Este vorba mai degrabă despre o temporară pierdere a încrederii în sine și în lucrări și de un proces de restaurare a ei, iar și iar. Sunt zile bune și zile proaste care nu au de-a face cu inspirația sau cu lipsa ei, iar ceea ce încerc să fac de fapt este să limitez numărul celor din urmă, pentru a avea perioade mai lungi de lucru neîntrerupt.
„Găsesc suspecte opiniile la unison”
Vi s-a spus vreodată să nu urmați această carieră pentru că poate fi riscant din punct de vedere financiar?
Da, am avut astfel de conversații. Cu toate acestea, anturajul meu este format în principal din oameni care au un foarte mare interes pentru artă, mulți sunt artiști și ei, și încercăm să ne sprijinim. Să ne gândim prea mult la aspectele financiare este la fel de riscant, dăunător Modul meu personal de a gândi, de a acționa, a fost să nu dau ascultare opiniei exprimate de un cor de voci. Găsesc suspecte opiniile la unison. Am fost mereu curioasă de ceea ce voi deveni sau voi face în continuare, de locurile în care voi ajunge peste trei, cinci ani, de oamenii pe care îi voi întâlni în drumul meu. Este foarte satisfăcător să nu știi de fapt ce se va întâmpla cu tine. Prețuiesc această libertate.
Care a fost cea mai grea expoziție pe care ați realizat-o până acum?
Toate expozițiile sunt dificile. Pe lângă lucrările din expoziție sunt multe alte aspecte practice care trebuie rezolvate, apoi există perioade de incertitudine, deznădejde, surmenaj. Există o muncă masivă în spatele unei expoziții care la urma urmei durează doar o lună sau două și pe care o vizitează un grup restrâns de oameni. Găsesc de fiecare dată deconcertant acest model constant de resetare.
