Facem ce putem

Facem ce putem

Profesorii dintr-o școală din Dâmbovița și părinții unui copil dislexic lucrează împreună pentru integrarea lui în școală, în lipsa unei rețele de suport centralizate sau a cursurilor de formare.

17.04.2019

De Anca Iosif, ilustrații de Roma Gavrilă

„Dacă pe patru creioane dai opt lei, pe un creion cât dai?”, l-a întrebat Rodica Duță, profesor itinerant la Școala nr. 4 „Elena Donici Cantacuzino” din Pucioasa, pe Nicholas, un băiat de-a VI-a blond, cu ochelari cu ramă neagră. Duță stă în fața băncii lui și-i desenează pe caiet patru bețigașe. „Cât ori patru face opt?” „1x4?” „4”, spune Nicholas. „2x4?” „8.” „Bravo.” Duță îl întreabă cum e la celelalte materii. „Eu citesc singur la română, la engleză e un pic greuț, dar mă descurc. La fizică e cu căruța, cu temperatura, aia știu, am și eu acasă termometru. La info cu doamna Cocuța lucrăm pe Scratch” (limbaj de programare – n.r.).

În clasa I, Nicholas știa tot alfabetul, dar nu putea să spună un cuvânt cursiv. Putea să spună m-a-m-a, nu „mama”. A trecut clasa cu pregătiri, dar într-a II-a a fost la fel. Mama lui, Daniela Teodoriu, a început să caute pe net ce problemă poate fi. A descoperit-o la Târgoviște, la 20 km depărtare, pe Marilena Andreescu, psihopedagog și logoped care a confirmat că Nicholas e dislexic și care l-a ajutat, prin metode care pun accent pe emiterea, analiza și sinteza sunetelor, să lege literele în silabe, apoi silabele în cuvinte, apoi să calculeze.

La început nu a fost ușor. Nini, tatăl lui Nicholas, i-a propus Danielei să mai aștepte un an, poate dacă repetă clasa își va reveni. Învățătoarea lui, Oana Costache, le-a spus că nu știe cum să se poarte cu el. Sub îndrumările psihologului școlar și ale specialistei Andreescu, părinții lui Nicholas au început drumurile între București și Târgoviște pentru consultări care să-i întregească dosarul pentru Certificatul de Orientare Școlară. În baza lui, profesorii i-au creat un plan de intervenție personalizat (PIP), l-au trimis spre un profesor itinerant și au început să-l noteze diferențiat.

Dislexia este o tulburare specifică de învățare (TSI) care se traduce prin citire lentă, cu greșeli, și prin dificultăți în înțelegerea unui text. Nu este cauzată de retard mental, dar poate fi însoțită de disgrafie, o scriere înceată și ilizibilă, de disortografie, scriere cu litere omise sau inversate sau de discalculie – o capacitate matematică sub cea corespunzătoare vârstei. Dislexicii pot avea probleme și cu orientarea în spațiu sau cu coordonarea mișcărilor corpului (închid greu nasturii hainelor, spre exemplu). Prin terapie logopedică și metode alternative de predare, toți dislexicii pot învăța să scrie și să citească corect. Dislexia, ca tulburare de învățare, face parte din aria cerințelor educaționale speciale (CES), alături de alte feluri de tulburări precum cele emoționale sau de dezvoltare (autism, ADHD).

Frica părinților lui Nicholas a fost ca profesorii să nu-l creadă leneș, așa că Daniela îl ajută la teme în fiecare seară, iar Nicholas nu vrea să apară nepregătit. Problemele sunt la științele exacte, spune mama, unde nu înțelegea, de exemplu, ce e frig sau cald. I-a explicat cu alternanța casă – cald, afară – mai rece, i-a explicat și cum temperatura lui crește când e bolnav și se vede pe termometru. Încă spune „aprinde lumina” când vrea s-o stingă.

Au trecut de două ori pe la cabinetul unui psiholog în Târgoviște, care le-a spus că poate e „ceva” din educația primită în diagnosticul lui Nicholas. Poate e karma, le-a spus. Aceeași doamnă i-a trimis la un parapsiholog. „Am dat vreo trei sute de lei că – Doamne ajută! –, am zis că încercăm orice, n-am înțeles ce-a vrut să facă, cred că hipnoză.” Le-a spus că-l adoarme ca să-i vadă trecutul, că în altă lume poate au greșit față de el și că trebuie să-i ceară iertare când doarme. „Nu știu dacă am greșit cu ceva față de el că încerc să fac imposibilul”, spune Daniela, gândindu-se că îi acordă toată atenția lui Nico și prea puțină surorii lui cu șapte ani mai mare. După doi ani în care a renunțat la un job de contabil la Carrefour ca să facă pregătiri cu el, s-a întors la contabilitatea unui magazin din Pucioasa. Tatăl a făcut un curs de ambulanțier și ar fi putut lucra pe un salariu mai mare în Târgoviște, dar a ales să se angajeze ca șofer pe microbuzele școlii, ca să fie mai aproape de el.

Nicholas își roade mereu unghiile, câteodată face zeci de ture prin casă sau pe holurile școlii și se consumă când profesorii ridică tonul, chiar dacă nu la el. Târziu a înțeles emoțiile, cu ajutorul psihologului școlii. Acum știe să spună când e fericit, când e trist, după ce a avut lipite și prin cameră hârtii cu fețe expresive. Tabla înmulțirii o știe pe de rost. Nu ține pasul cu ce trebuie să copieze de pe tablă și câteodată le amintește profesorilor să-i dea de lucru. Din prima bancă e dornic să răspundă, și copiază de pe tablă formule sau cuvinte în engleză cu un pix din penarul lui supraetajat cu Star Wars. Colegii îl încurajează, îi dau să copieze din caiete, dar câteodată simte când e ales ultimul într-un proiect de grup sau la un joc, la sport.

Daniela îi e recunoscătoare în special profesoarei lui Nicholas de limba română, Georgiana Manta, care se preocupă de el la fiecare oră și-i pune smiley face-uri pe caiete când îi iese ceva bine. Profesoarei îi este teamă câteodată că face discriminări pozitive. Pe când unii copii pot pleca cu tema neverificată acasă, pe Nicholas nu-l sare. Când se întâmplă să-i scape, Nico o atenționează.

Pentru copiii dislexici, câteva ONG-uri au obținut modificarea Legii nr. 6/2016, care vine în completarea Legii Educației Naționale nr. 1/2011 și care prevede ca elevii cu dificultăți de învățare să fie integrați în învățământul de masă. În acest moment, legea nu-i obligă, dar nici nu-i împiedică pe profesori să folosească alte metode de învățare pentru elevii dislexici, dar efortul depus în sprijinul lor diferă de la caz la caz. În lege este precizată introducerea „programelor de formare continuă a personalului didactic”, sesiuni de informare asupra felului în care se manifestă tulburările de învățare, deprinderi de strategii didactice „potrivite”. În realitate, la Școala nr. 4 din Pucioasa, fiecare profesor face totul în funcție de experiența proprie.

Tot la română, Nicholas a prezentat în fața clasei Ca peștele în copac, o carte despre o elevă dislexică de-a VI-a care reușește să-și ascundă dificultățile de scris și citit în fața profesorilor, până când unul dintre ei își dă seama și o ajută. Nico citește sacadat și dacă nu e provocat să înțeleagă sensul frazelor, va citi mecanic. Acasă, câteodată citea el din carte, alteori mama lui cu voce tare sau îl întreba din urmă, ca să verifice dacă a reținut personaje și desfășurarea acțiunii. A fost pentru prima oară când Nicholas nu a citit prezentarea, ca alte dăți, ci a vorbit liber în fața clasei și a legat cartea de experiența lui. „Și eu sunt dislexic”, a spus Nico în încheiere.

Într-a V-a, Manta, profesoara de română, a crezut că Daniela nu-i oferă destulă încredere lui Nico, că nu-l lasă să greșească și să fie independent. „Să-l lase să ducă sarcinile de lucru cât mai mult singur, asta e provocarea, nu mă interesa să facă temele, ci cât de bine poate el în acord cu potențialul”, spune profesoara. La început de martie, Manta i-a dat lui Nico diploma „Supercititorul clasei”, pentru că e cel care comandă mereu din cărțile recomandate de ea pe grupul clasei, iar diplomele sunt, pentru cei dislexici, o recompensă de moment care-i motivează.

Dacă ai fi întrebat-o pe Manta anul trecut, clasa lui Nicholas ar fi fost prima la care ar fi renunțat. Mai avea în clasă și copii întorși din străinătate sau luați în plasament, un altul cu tulburări, pe atunci necertificate, deci pe care trebuia să-l evalueze egal cu ceilalți, plus o programă nouă care venise peste ei. Dar experiența de peste 20 de ani la catedră, liceul pedagogic și practica de la 14 ani, predatul la clase de simultan prin „cătune din Prahova” i-au ascuțit simțul distributiv. Când clasa lucrează, spune Manta, care nu a trecut prin cursuri de formare pentru integrarea copiilor cu CES, sarcina e pregătită și pentru Nicholas. Schimbul de informații cu învățătorii și comunicarea cu familia sunt elementele care ajută la buna evoluție a unui copil dislexic. Cele trei profesoare itinerante din școală, care pe lângă catedrele lor de învățătoare fac și pregătire după ore cu elevii cu CES (pentru că au terminat Facultăți de Psihologie și Științele Educației), împart 12 ore pe săptămânale pentru 17 copii. Câteodată se întâlnesc cu ei individual, câteodată în grupuri mai mici.

Manta subliniază că important este să accepți că copilul tău are nevoie de alt fel de pregătire, cum au acceptat părinții lui Nicholas. Degeaba încerci să ajuți un copil cu tulburări de învățare la școală, când acasă nu e nimeni să accepte că are nevoie de ajutor extra. Așa apare frustrarea în mintea copilului, spune Manta. „De ce alții pot și eu nu?” Profesoara își amintește de o fetiță de-a X-a cu o formă de autism pe care familia n-a recunoscut-o niciodată. Părinții au preferat ca profesorii să lucreze cu ea la un nivel înalt. I-au spus că mai bine sus, decât să coboare nivelul. „Dar ea rar îmi răspundea un da, bine. N-a fost colaborare ca la Nico și nici mari progrese datorită nouă.”

Că e greu să vorbești cu un părinte „care nu știe de la început ce probleme are copilul” spune și Oana Costache, fosta învățătoare a lui Nicholas, despre momentul în care a trebuit să le spună părinților lui că are dificultăți la citit, la scris. „Fiecare vrea un copil sănătos.” După ce Nicholas a fost diagnosticat, învățătoarea a putut să-i schimbe obiectivele: dacă ceilalți învățau adunări și scăderi până la 100, el învăța până la 10. „Nu sunt specialist, dar am încercat să merg atât cât putea el, iar două operații erau multe. De multe ori uitam de el, pentru că intram în vâltoarea predării”, spune Costache, „și-mi spunea stați liniștită, doamna, eu lucrez, își găsea singur cuvinte și le despărțea în silabe la română.”

Unii părinți nu acceptă diagnosticul, cum a fost cazul colegului lui Nico, care abia din toamna trecută are certificat de orientare, deși cerințele lui speciale au fost remarcate din primară. Acum, învățătoarea Costache are în clasa I un copil cu CES care n-a fost o zi la grădiniță și care evoluează greu. „Mi-e greu singură, abia a învățat culorile, abia am depistat primul sunet dintr-un cuvânt, dar nu-mi ajung zece minute cu el”, spune Costache, care-și amintește că la pregătitoare colegii fugeau de el pentru că e de etnie romă. Acum se joacă cu toții, colegii îl ajută să-și scrie numele la proiectele de grup. Dar ce problemă să rezolve omul de la catedră mai întâi în 50 de minute?

„Nu ai cum de unul singur, mai ales când sistemul nu oferă o specializare”, spune Costache, „iar să citești din cărți e ușor, dar (aș vrea) niște cursuri care să mă îndrume, cineva care să zică trebuie să faci așa.” Singurul curs în domeniu la care a participat învățătoarea a fost o prezentare PowerPoint găzduită de o fostă directoare de grădiniță. „A venit, a zis asta e problema, rezolv-o. Păi arată-mi cum să rezolv, că la clasă inventez și încerc să mă adaptez, dar mă pui să fac?” Costache a mai găsit pe internet cursuri făcute de psihologi, dar erau pentru cei care profesează în spitale și centre speciale. „Nu am reușit să intru.” 

Duță, profesorul itinerant al lui Nicholas, povestește și de un copil de-a VIII-a cu CES, luat în plasament, cu probleme comportamentale. „Reușesc să-l pun să citească, dar simte nevoia să-mi spună altceva”, spune itineranta „am încercat să vorbesc cu profesorii, i-am sprijinit cu planurile”. Dar dincolo de disciplină, Duță le spune să lucreze emoțional, „pentru că orice încurajare contează”, pentru că problemele de comportament sunt cauzate de traume și dacă nu vor fi aproape de el, cu înțelegere, nu vor rezolva nimic. Ea subliniază nevoia de un profesor itinerant cu normă întreagă (cel puțin), care să poată merge din clasă în clasă și să-i sprijine pe ceilalți profesori la activități. Într-o școală cu 700 de copii, ca a lor, ar fi nevoie de trei, patru profesori de sprijin. „Noi facem cât se poate pentru ei, să fie un pic pe linia de plutire”.

Ela Budoiu, profesoara de matematică și diriginta lui Nicholas, recunoaște că sunt ore în care face „ce poate”, dar nu are cum să le acorde toată atenția lui Nicholas și colegului său. La început nu știa cum să se raporteze la Nico. Acum face adunări și scăderi peste ordin, „dar nu depășește niște limite”. La geometrie, spre exemplu, dacă predă mediana, înălțimea, congruența triunghiurilor, nu-l poate implica. „Nu am cum să-l bag în asta; îl pierd, chiar dacă vrea.”

„Nu suntem specialiști, facem o planificare în funcție de ce știm noi despre elev, dar e un întuneric, eu știu să fac planificarea pentru copilul normal.” Sunt din ce în ce mai mulți copii cu probleme care posibil să se ascundă, spune profesoara, pentru că e „șocul că e o problemă în familia ta.” Prin cursuri de formare nu a trecut nici Budoiu, căreia i se pare des că pentru inspectorat e mai importantă o condică nesemnată decât ce se întâmplă la ore. „De unde să știm să lucrăm cu ei?” Profesoara aduce în discuție și copiii supradotați: nu poate, în 50 de minute, să alterneze între doi copii cu CES, olimpici și ceilalți care trebuie scoși la tablă. „Cum să faci să-i ajuți pe toți?”

„Pentru integrarea copiilor cu CES, se insistă pe metode diferențiate de predare. Că asta e teoria și lucrurile nu stau întotdeauna așa, e parte a doua”, spune Gabriela Istrate, inspector școlar general adjunct la Inspectoratul Școlar Județean Dâmbovița. „Dificultățile în conceptul muncii diferențiate pornesc și de la clasele supradimensionate care ajung și la 34 de copii.” Dacă din 30 de copii sunt doi cu CES, contează „cât de destoinic este cadrul didactic, cât e de competent să facă și performanță, și integrare.” Istrate știe că e nevoie de metode, dar nici nu poate minți că asta e prioritatea, când la nivelul județului Dâmbovița sunt aproximativ 1.400 de elevi cu CES din 70.000 (de la grădiniță până la seral/profesionale). Un consilier are în grijă 800 de copii de regulă, dar ajunge să aibă și 1.300. Între timp, programa adaptată pentru copiii cu CES rămâne la latitudinea profesorilor, care, spune inspectoarea, au nevoie de „răbdare și dăruire, dar și de vocație, resurse”.

Inspectori speciali pentru evaluarea predării pentru copii cu CES nu există, e de datoria celui de specialitate să observe și comportamentul profesorului față de ei. „Într-o comisie, recent, un inspector a scăzut un punct în notare unui profesor pentru că nu și-a aplecat atenția asupra unui copil cu un ritm mai lent de învățare, care se străduia să răspundă”, spune Istrate. „Atunci când ai inspecție te străduiești să-ți iasă lecția monumental de bine, și tinzi să scoți în față doar copiii foarte buni – ăia care nu răspund bine te încurcă.”

„Tatonăm, pilotăm”, spune și directoarea școlii, Claudia Ionescu. „Dacă nu e nimeni care să-ți spună că demersul tău didactic ar trebui orientat într-un anume fel, dacă părinții nu ne spun cum să le liniștim copiii sau ce gesturi le-ar face rău, facem ce putem.” Ionescu amintește de-un copil de-a II-a cu ADHD, care vine la școală de mână cu mama lui, zilnic. Când mama vede că e epuizat la ore sau devine violent, îl ia acasă. „Dar n-o mai ascultă și e din ce în ce mai puternic.”

„E dificil și e o problemă de sistem”, spune directoarea. „Am făcut cinci ani la liceul pedagogic, trei la [Facultatea de Psihologie și] Științele Educației, dar nimic nu m-a pregătit pentru asta. Pentru copiii care devin violenți și ale căror nevoi nu știu să le traduc; am avut un curs de psihopedagogie specială cu zero practică.” Ionescu și-ar dori să se regândească formarea inițială a profesorilor. „Oamenii vor să învețe și zona asta, dar eu nu găsesc nimic bun pe piață. Sunt specialiști care să creeze un modul de formare, dar nimeni nu-și asumă. Totul se face pentru că face profesorul. Unii sunt dedicați, stăpânesc materia și se orientează; iar dacă ceilalți copii îi susțin învățarea, ajută enorm. Acum facem lucruri empiric; nu ne dăm seama dacă e bine sau nu.” Casele Corpului Didactic, centru de resurse și de formare continuă a profesorilor organizează, din când în când, cursuri pentru integrarea copiilor cu CES, însă conducerea școlii din Pucioasa ar vrea un program serios, nu cursuri concepute doar „de dragul creditelor”, de două zile.

Profesorii de la Pucioasa au aplicat parte din strategiile cunoscute – să le dea copiilor cu CES mai puțin de lucru, să-i lase mai mult să lucreze –, dar ca soluție pe termen lung directoarea îi vede ca resurse pe profesorii din școlile speciale – să devină furnizori de astfel de programe. Pentru asta, se gândește să colaboreze cu Asociația de Părinți pentru strângere de fonduri, „dar nu toți sunt dispuși să facă asta” și „cine se înhamă la crearea unui program?”. O altă soluție, inspirată din Țara Galilor, ar fi colaborarea cu oameni din comunitate, spune Ionescu gândindu-se la câteva fete din Pucioasa care au terminat Științele Educației. Dar „n-am mai vorbi de învățământ gratuit”, ci de educație cu ajutorul comunității.

Profesorii ar trebui să fie primii instruiți, crede Ionescu, ca eforturile lor să nu mai fie „pompierești”, fără continuitate. „Formați-ne pe noi, dați-ne programe relevante, veniți și vedeți în școli starea de fapt. Ce trebuie să știm? Metodică? Psihologie? Ce? Care sunt componentele de bază ale unui program de formare? Apoi faceți practică cu oameni care să asiste la ore și care să-l ajute pe profesor să progreseze. Noi știm că avem dislexici și disgrafici, dar chiar nu e, în țara asta, nimeni care să conceapă resurse?”


Resursă: Dislexia.ro, o inițiativă a Asociației Române pentru Copii Dislexici poate fi o resursă utilă atât pentru familii cât și pentru profesori.


Nota redacției: Ne dorim ca articolul să fie un punct de pornire pentru discuții live. Vrem să aflăm de la voi ce se poate face pentru o mai bună integrare a copiilor cu CES în școlile de masă (fie că sunteți profesori, părinți sau specialiști), așa că vă rugăm să completați formularul de aici.

Anca Iosif

Reporter

Curioasă de cărări. Cele pe care le aleg liceenii, cele de prin munți.

Roma Gavrilă

Ilustratoare

Face ilustrație și bandă desenată; ocazional, face sushi pentru prieteni.

CUVINTE-CHEIE

CES profesor parinte dislexie formare

Utilizăm cookie-uri și alte tehnologii similare necesare funcționării site-ului, analizării performanței, pentru a-ți oferi conținut personalizat după interese și preferințe, precum și pentru activitatea noastră de publicitate online. Detalii despre despre cookie-uri și gestionarea lor in Politica de Cookies
Accept toate cookie-urile