Fricile pe care le învățăm la școală (1)

Fricile pe care le învățăm la școală (1)

Generațiile, manualele și programele se schimbă, dar fricile din școală sunt tot acolo. 

11.10.2019

De Școala9, ilustrații de Daia-Diana Grigore

Străbunica mea a fost o femeie pe care sărăcia, pierderea mamei la o vârstă fragedă și contextul istoric au făcut-o să termine doar două clase. Era însă o cititoare înfocată și și-a susținut fiicele, nepoatele și strănepoatele să fie exemplare la școală și să termine toate facultăți. Mi-o amintesc cum o punea pe verișoara mea, elevă la Tonitza, să citească cu voce tare lecțiile de istoria artei. Mi-o amintesc cum mă asculta la istorie și mă învăța să povestesc rar și tare, să se simtă că știu ce spun. Când i-am mărturisit cât de frică îmi este de profesoara mea de matematică din școala generală, mi-a spus să mi-o imaginez dezbrăcată sau pe veceu. „Toți suntem oameni”, îmi spunea. Îmi era foarte greu să-mi imaginez că profei mele i-ar putea fi teamă de ceva. M-ar fi ajutat să știu că poate o sperie că plâng de frică și țipă la mine pentru că nu știe cum să reacționeze.

Toamna aceasta lansăm o rubrică despre fricile din școală pe care le avem în comun indiferent de care parte a catedrei ne poziționăm. Suntem elevi care s-au temut sau se tem. Suntem părinți speriați de școală sau speriați de copiii noștri care sunt sau nu sunt ca noi. Suntem învățători și profesori cu propriile frici: de ridicol, de presiune, de părinți, de conducere, de sistem. Suntem artiști care au dus fricile de școală în muzica, filmele și ilustrațiile pe care le creăm.

Credem că povestind împreună despre toate aceste temeri avem puterea de a le înțelege, de a ne simți mai puțin singuri și de a le mai lua din puterea pe care o au asupra noastră.

O dată la câteva săptămâni vom publica o colecție de povești scurte ilustrate de Daia-Diana Grigore.

Dacă vrei să ni te alături, scrie-ne despre fricile tale la redactie@scoala9.ro sau trimite-ne o povestire de 250 de cuvinte despre o întâmplare anume care ți-a stârnit o teamă de elev, părinte sau profesor.

De Ana Maria Ciobanu

 


Scoateți o foaie de hârtie! 

Nici măcar un trăsnet, care doar te sperie la început și apoi e din nou bine, nu poate să egaleze sentimentul de panică în care intram atunci când primeam o lucrare de control. Chiar și atunci când mai aflam pe surse, de la colegii de la celelalte clase care o pățiseră înaintea noastră, și puteam să fiu mai pregătită psihic, tot simțeam cum se prăbușește totul în jurul meu atunci când intra profesoara în clasă și spunea: „Scoateți o foaie de hârtie”. „Haideeeți, doamna”, mai încerca câte unul din clasă să schimbe situația, dar nu făcea decât să tragă de timp, din timpul nostru pentru lucrare! Mi-era frică și tremuram de emoții și asta o vedea toată clasa. Mă înroșeam atât de tare încât, în timpul tezelor, profesoara de matematică din generală obișnuia să mă țină câte un minut în brațe, înduioșată de cazul meu. Frica asta era butonul care le activa pe toate celelalte: dacă o să iau notă mică la lucrare și-mi strică media? Notele mari sunt tot ce am eu mai bun. Cum o să mă simt când Bobașu, diriginta mea de fizică și de chimie, cea mai severă profesoară din școală, o să se uite în catalog și-o să mă certe în fața clasei: „Vancu, cum ai reușit să iei 6 la matematică?”. Și apoi drumul spre casă, în care capul o să-mi vâjâie de poezia părinților: „6?! Vai… de ce nu te-ai pregătit? Aveai altceva de făcut? Celălalt cum a putut?”. Întrebări la care nu găseam decât lacrimi. Simt urmele testelor ăstora și acum, când scriu textul pe foaie, și trăiesc cu frica de a primi o notă proastă pentru aceste 300 de cuvinte prost alese. Treaba asta mă înfurie pentru că mă gândesc că, dacă măcar școala m-ar fi învățat că e bine să greșesc uneori, acum mi-ar fi fost mult mai ușor.

De Anca Vancu

 


Pe Ștefan pot să-l bat oricând

Dacă ești bărbat, trebuie să știi să te bați. Băiatul care stă în gazdă la bunica știe asta și mă scoate din poveștile cu Habarnam și mă duce la filme cu karate și mă învață lovituri devastatoare. El e la Liceul Agricol și în ochii mei e un munte de om, iar când ridică piciorul ajunge până la rafturile de sus ale dulapului cu bibelouri. Eu sunt un puști firav de clasa I, căruia îi curge sânge din nas în fiecare zi, uneori în cantități alarmante. 

Mi-e foarte teamă să nu iau bătaie la școală și totuși îi provoc pe cei de-o seamă cu mine ca să fiu acceptat. Sunt timid, dar știu că dacă vreau să fiu bărbat trebuie să vorbesc „cu prostii” și să mă iau de Ștefan, colegul mai palid decât mine de care toată lumea râde pentru că se leagănă în timpul orei. Râdem de Ștefan și pentru că, atunci când ne luăm de el, începe să zgârie ca o fată. Mie mi-a lăsat o linie subțire pe obraz, pe care o port ca pe-o cicatrice de război. Însă pe Ștefan pot să-l bat oricând și contează mult să ai pe cineva în clasă pe care să-l poți bate, la o adică. 

Trăiesc într-un echilibru fragil. Nu stau la bloc, ca ceilalți, nu am gașca de la scară care să se bage pentru mine când o să mă atace cineva. Faza e că nici fotbal nu știu să joc, plus că învăț destul de bine pentru că mi-e teamă să mă duc acasă cu nota 9; iar lucrurile astea îmi scad punctajul în fața colegilor. O să merg la filme cu ninja și Van Damme până ce toți o să-mi știe de frică sau măcar o să vrea să fim prieteni. 

De Vlad Odobescu

 


Orice, dar nu mediocritate

Ca mulți adolescenți abia intrați la un liceu din partea cealaltă a orașului, în clasa a IX-a am simțit că pot s-o iau de la zero după 15 ani de viață. Dacă aș fi avut și un al doilea nume, sigur aș fi început să-l folosesc, ca să pecetluiesc noua identitate. Parte din schimbare a fost și că am început să citesc câte patru, cinci cărți pe lună, că atât mă lăsau cei de la Biblioteca Județeană Constanța să iau acasă. Mergeam acolo cu speranța că, într-o zi, cineva o să mă știe fără să arăt legitimația. M-am dat cu rușii, apoi cu spaniolii, italienii, cu americanii abia spre majorat. Mult timp am crezut că nu e nimic mai minunat ca Anna Karenina. Tot atunci am început să subliniez cuvinte ca taciturn, vicisitudini, mizantrop, inexorabil, bagatelizat sau rudimentar, pe care le treceam prin DEX și apoi le transcriam cu tot cu definiții pe un caiet dictando – arma care urma să mă salveze de mediocritate, frica mea cea mai mare, instalată încă de prin clasa a VI-a. Luasem un 2 la mate pe o temă nefăcută, mi-a plăcut senzația nouă de outsider, și de-atunci am început să oscilez între rebeliunea de a fi paralelă cu una dintre cele mai importante materii – plus că, cine nu știe măcar de 5? nu e că nu știi, e că nu vrei – și excelența de a lua 9 și 10 fără număr la toate celelalte, acceptabile și astea doar dacă mai și ieșeai în oraș, mai și chiuleai de la prima oară, mai și sudai țigări la gardul școlii.

Epatarea asta prin cuvinte mari și necunoscute – pe care le foloseam în toate compunerile sau eseurile cerute la școală, ca și cum aș fi exersat pentru o limbă străină – era o formă de a trage înspre extrema aia glorificată, unde așteptau Olimpiadele, felicitările de la bunică-mea și 50 de euro în plus pe Western Union de la ai mei.

Cu cât se uitau mai strâmb și mai uimiți colegii și profesorii la mine, cu atât mai tare mă ambiționam să strâng cuvinte ca un hârciog mâncare în fălci. Prin clasa a X-a aveam deja trei caiete studențești de 100 de file pline ochi.  

De Nicoleta Rădăcină

 


Să nu care cumva să plângi!


„Să se deschidă catalogul la pagina 7.”

„Să iasă la tablă trei elevi născuți în octombrie.”

Nu era oră de matematică din gimnaziu la care să nu fie ascultat cineva. Cu greu îmi mai amintesc senzația aia că parcă îți crește un mușchi în plus când rezolvi o problemă. Bucuria cu care rezolvam culegeri suplimentare de distracție, ca la sudoku. Satisfacția cu care recitam ridicarea la putere pe dinafară.

Mult mai puternică e senzația de prostul clasei pe care o trăiam de fiecare dată când profa spunea satisfăcută: „Ciobanu, la tablă!”. N-am fost niciodată Ana pentru ea. Am fost Ciobanu care juca teatru. Ciobanu căreia i-a mâncat pisica limba. Ciobanu care n-a mâncat de dimineață. Ciobanu care pișă ochii pentru că nu are un răspuns. Ciobanu care inventează că și-a rupt mâna dreaptă. Ciobanu care se uită la tablă și speră să o înghită și să dispară din haosul în care profa ridică tot mai mult tonul.

În clipele alea mi se părea că citesc pe fețele colegilor mei: „Doamne, cât de proastă ești, Ciobanu!”.

Groaza de matematică era cu durere de burtă, cu frig și transpirație rece. Când ieșeam la tablă, mi se părea că mă ridic deasupra tuturor, îi văd de sus cum râd, apoi îmi iau zborul pe geamul clasei și nu mă mai întorc vreodată. Ceea ce mi-a ieșit trei luni din clasa a VII-a când nu m-am mai dus la școală, de groază și rușine.

„Ciobanu, la tablă! Dar să nu care cumva să plângi!”

De Ana Maria Ciobanu

 


Media 10

Prima notă proastă a fost în clasa a III-a, la matematică, un „9” roșu mare, scris pe prima pagină a caietului, care m-a făcut să îngheț de frică. Când am ajuns acasă am ascuns caietul după șifonier. I-am mărturisit mamei plângând în aceeași zi, iar lecția a fost că va trebui să învăț mai bine și să iau 10 data viitoare. 

Anii de școală i-am trăit cu aceeași frică constantă, că voi lua un 9 sau un 8 – mai jos de atât nu exista, cel puțin nu pentru „o fată bună la învățătură”, cum trebuia să fiu eu. Iar cei care mă făceau să tremur în bancă oră de oră erau profesorii care îmi refuzau 10-le pe care îl vânam. Cel de istorie care a încurajat toată clasa să râdă de mine în clasa a VI-a când am spus Mitul lui Sifilis în loc de Sisif. Nu am aflat atunci ce înseamnă sifilis, sigur nu am întrebat pe nimeni. Doar m-am simțit umilită în fața clasei, mai ales pentru că am luat o notă proastă. Sau cel de biologie care nu mi-a știut niciodată numele și care nu mă asculta când ridicam mâna, dar care îmi dădea 9 la fiecare lucrare de control, chiar dacă scrisesem mai bine decât colegii mei. Acum nu îmi amintesc nimic din paginile pe care le toceam înainte de fiecare oră. Sau cel de informatică care m-a scos la tablă în clasa a XI-a împreună cu trei colegi să scriem cu creta un cod pentru un joc pe care nu ni-l explicase, nu îl testasem în C++ și care, am aflat după oră, nici nu funcționa. Am luat toți nota 2 atunci și știu că am muncit tot semestrul să iau șapte note de 10 ca să-mi iasă media 9 măcar. 

Îmi dau seama acum că i-am urât pe fiecare dintre ei. Dar mai trist e că niciodată nu m-am gândit la valoarea lucrurilor pe care le învățam sau la capacitatea profesorilor de a ne face interesați de materia predată și de a ne transmite cunoștințe. Școala a fost despre media 10 la final de an și atât.

De Andreea Vrabie

 


Pot schimba ceva?

Predam la clasa pregătitoare într-o școală dintr-un cartier defavorizat, cu clase alcătuite în mare parte din copii de romi turci, din familii monoparentale sau pur și simplu foarte, foarte sărace Semestrul începuse de mult când a venit la școală pentru prima oară și acest din urmă elev. Pentru că nu fusese la grădiniță și pentru că pierduse multe ore de școală, avea de muncit mai mult decât colegii săi și, văzând diferența, se simțea descurajat. Îl lăudam pentru orice reușită și organizam activități care să îi pună în valoare calitățile, dar, cu toate astea, și la cele mai simple sarcini individuale, cum ar fi exerciții de trasare după contur a semnelor grafice, de colorare sau decupare, nici nu începea lucrul: „eu nu pot, doamna”. Era o muncă de convingere să îl fac să își vadă potențialul așa cum îl vedeam eu. Și, peste toate, era această frică: ce se întâmplă dacă nu reușesc să o fac? Mâine va fi adult, dar astăzi este aici, în clasă și pot schimba ceva. Progresul unui elev și succesul lui în viață nu sunt influențate unilateral de calitatea actului didactic, dar am hotărât ca, în ceea ce mă privea, aveam să încerc în fiecare zi să transform clasa într-un loc al sărbătoririi reușitelor, în care orice este posibil.

De Andra Matiș, fostă educatoare și profesor pentru învățământul primar

 


Fricile noastre au devenit suportabile

Meseria de părinte presupune, în timp, să înveți să-ți depășești fricile, să înveți să trăiești cu ele, să le transformi în întrebări și, mai apoi, în întrebări deschise, la care nu este nevoie să afli mereu răspunsul. Cea mai mare frică a mea a fost să nu repet greșelile părinților mei, care au fost destul de severi, în ceea ce a presupus educația, și destul de puțin interesați de ceea ce aș fi dorit eu sa studiez, în copilărie. Pentru că părinții mei nu m-au lăsat să merg la o școală de arte sau un liceu de filologie și am învățat foarte multă matematică și fizică, mi-a fost foarte teamă că și fiica mea va trebui să ingurgiteze cantitățile uriașe - și, cred eu, extrem de inutile - de științe exacte pe care eu a trebuit să le învăț. După sutele și sutele de exerciții rezolvate pentru examene, pentru teze și pentru Bac, nu-mi amintesc mai nimic din matematica sau fizica din liceu. Deci la ce m-au ajutat, de fapt? Așadar, am încercat să fentez sistemul și să o protejez pe fiica mea de profii obsedați de frumusețea științelor exacte, de note mici, de memorat formule, de coșmarul examenelor. Cu toate astea a trebuit să învețe pentru Capacitate la mate, cu mare scârbă și rezultate mediocre. Acum însă se pregătește pentru Bac (unde trebuie să dea și mate), cu entuziasm și multă hărnicie, pentru că, din fericire, din clasa a X-a a hotărât ce îi place și ce vrea sa studieze mai departe. Teama ei a fost, când era mai mică, că nu va știi ce facultate să aleagă. Dar eu am liniștit-o, spunându-i că trebuie să se gândească ce i-ar plăcea să studieze 4 ani, nu ce meserie va face peste o vreme. Și așa s-a hotărât ca vrea sa facă literatură universală, că vrea să plece din țară, și atunci Bacul, matematica, examenele și toate fricile mele și ale ei au devenit mai mici și suportabile. Tot nu știu să spun la ce ajută matematica, însă am descoperit că poate fi învățată, îmblânzită de fiica mea, cu hărnicie și calm, dacă există un scop mai mare pentru ea, care să o motiveze.

De Sandra Ecobescu, părinte

Daia (Diana) Grigore

Ilustratoare

A început să deseneze personaje cu părul colorat când nu și l-a mai vopsit pe al ei. 

Școala9

Redacția

Redacția Școala9

CUVINTE-CHEIE

frică elev profesor părinte

Utilizăm cookie-uri și alte tehnologii similare necesare funcționării site-ului, analizării performanței, pentru a-ți oferi conținut personalizat după interese și preferințe, precum și pentru activitatea noastră de publicitate online. Detalii despre despre cookie-uri și gestionarea lor in Politica de Cookies
Accept toate cookie-urile