Lumea asta în care trăim este minunată. Niciodată în istoria omenirii nu am avut mai mult acces la informaţie decât avem acum. Numai gândeşte-te: este de ajuns să scoţi telefonul din buzunar şi în câteva secunde poţi citi Epopeea lui Ghilgameş (una din cele mai vechi poveşti din lume), poţi afla cum poţi găti orice fel de mâncare tradiţională al unui popor aflat la mii de kilometri depărtare de tine şi poţi citi despre tot ce am aflat noi de sute de ani încoace despre atomi, stele şi galaxii. În ziua de azi, un om normal ştie mai multe lucruri despre lumea din jurul său decât ştia cea mai educată persoană de acum 100-200 de ani.
Totuşi acest acces nelimitat la informaţie nu este lipsit de pericole, pentru că printre aceste informaţii cu adevărat valoroase îşi fac veacul și informaţii false (pseudoștiința), care la prima vedere par să fie ancorate în ştiinţă, în realitate. Că vorbim de fantome, de astrologie sau Pământul plat, pseudoştiinţa cântă ca o sirenă şi atrage mulţi oameni în mrejele sale, iar odată prins acolo, cu greu mai doreşti să te urneşti din loc. Pentru că în brațele ei e cald, confortabil şi interesant în comparaţie cu realitatea (cum este fals percepută) rece, deranjantă şi banală. Deşi îi pot cădea pradă atât adulţii, cât şi copiii deopotrivă, este o diferenţă între motivaţia fiecărei categorii: adulţii caută adesea consolare şi un loc liniştit în care să scape de grijile cotidiene, în timp ce copiii pur şi simplu au o imaginaţie şi o curiozitate debordantă care zburdă libere pe câmpiile internetului. Imaginația și curiozitatea copiilor sunt nemărginite, dacă aceștia nu au format în minte un anumit set de reguli care să îi ajute să deosebească pseudoştiinţa de informaţiile reale, pot ajunge să ia de bune idei precum Pământul plat, mai ales dacă părinţii le alimentează această idee (pentru că în copilărie ai încredere în ce spun părinţii, bunicii, profesorii etc).
Cum îi înveţi, atunci, pe propriii copii sau elevi să deosebească pseudoştiinţa de ştiinţă, informaţiile false şi nedovedite de cele adevărate, susţinute de dovezi? Care ar fi nişte reguli de bază care să devină fundamentul gândirii lor critice?
Cred că primul lucru pe care ar trebui să îl explici copilului tău este ca pe lumea asta pur și simplu sunt oameni care se pricep la anumite lucruri mai bine ca el sau tine. Da, da! Pare evident, dar o să vezi că sunt chiar o grămadă de adulţi care pur şi simplu nu pot să accepte că, de exemplu, un medic care a făcut cel puţin şase ani de facultate de medicină ştie mai bine decât el ce afecţiuni ar putea să aibă. Copilul trebuie să înţeleagă că opiniile (chiar şi speculaţiile) unui om care este expert într-un domeniu valorează mai mult decât un om care nu are niciun habar despre domeniul respectiv.
Un exemplu: dacă ţi se strică instalaţia electrică în casă, pe cine chemi să o repare? Pe un electrician sau un pompier? Pe electrician, bineînţeles, dar de ce? Pentru că are ochi frumoşi sau pentru că pur şi simplu lucrează de ani buni în domeniu şi ştie exact ce trebuie să facă? Este posibil să greşească şi el, fireşte, dar şansele ca asta să se întâmple sunt mult mai mici decât la pompier.
Al doilea lucru foarte important este evitarea erorii logice numite „argument din ignoranţă”, unul din cele mai întâlnite raţionamente greşite.
Practic argumentul din ignoranţă are următoarele posibile scheme:
● „nu ştiu cum se întâmplă X, deci X este adevărat/fals”
● „nu am informaţii despre X, deci X este adevărat/fals”
● „X este adevărat pentru că nu există dovezi că X e fals”
● „nu ştii ce e X, deci ştiu eu”
Practic tragi o concluzie certă în baza unei necunoscute. E ca şi cum aş concluziona eu în momentul ăsta despre tine: „nu ştiu ce înălţime ai, deci sigur porţi haine de mărimea XL”. Este absurd să trag o concluzie certă despre hainele pe care le porţi, fără să am vreo informaţie, nu? Asta se întâmplă zilnic în jurul tău, iar un exemplu clasic este „nu ştim cum au fost construite piramidele, deci au fost construite de extratereştri”. Vezi? Doar pentru că nu ştim cum au fost construite piramidele, asta nu înseamnă că în mod automat au fost construite de extratereştri. Concluzia că extratereştrii ar fi construit piramidele nu devine automat adevărată, ci are şi ea nevoie de nişte argumente şi dovezi ca oricare altă afirmaţie. Astfel, copilul învaţă despre importanţa dovezilor şi argumentelor care să susţină o idee. Cred că cel mai uşor îi explici folosind scenariul următor:
Avem doi elevi: pe Ana şi pe George, cărora vrem să le evaluăm talentul la desen. George desenează mediocru, ştim asta pentru că i-am văzut desenele. Dar pe Ana cum o evaluăm? Fireşte, ne uităm şi la desenele ei! Nu poţi evalua talentul Anei la desen având ca argument lipsa de talent a lui George. Nu poţi spune „da, Ana era un talent înnăscut la desen, pentru că George nu desenează aşa bine”. Ana trebuie să vină cu propriile „argumente” (adică desene) în susţinerea concluziei că este talentată sau mai talentată decât George.
Pur și simplu nu poți trage concluzii certe din lipsa de informații. O variantă la fel de des întâlnită a acestei erori de logică este incredulitatea personală care practic apare sub forma „nu știu sau nu înțeleg X, deci X este fals”. Normal, doar fiindcă eu nu înțeleg sau nu știu un lucru, nu înseamnă că acel lucru este automat fals.
O ultimă regulă de logică care consider că e musai să şi-o însuşească un copil ca să îşi dezvolte o gândire critică solidă este ceea ce numim “briciul lui Occam”. De fapt, briciul lui Occam nici măcar nu este o regulă de logică, ci mai degrabă o sugestie pentru a putea evalua corect anumite afirmații. Briciul lui Occam e o unealtă care, mai simplu spus, ne spune că dacă avem de ales dintre două ipoteze sau concluzii, cel mai indicat este să o alegem pe cea care necesită cele mai puține explicații.
De exemplu: Dan locuiește singur în casă cu o pisică pe nume Skjfg (ghid de pronunție: „scâjfâg”), într-un apartament de la etajul patru al unui bloc de locuințe. Aseară, el a lăsat o felie de pizza pe masă, cu gândul că o va mânca dimineață. Spre neplăcuta sa surpriză, observă că azi acea felie nu mai e, rămânând doar crusta exterioară în întreaga sa glorie. Acum, să zicem că lui Dan i se ivesc în gând trei scenarii pentru a explica nefericitul eveniment:
- Skjfg s-a suit aseară pe masă și a ras felia de pizza.
- Cineva a intrat aseară în apartamentul său și i-a mâncat felia de pizza.
- Un Dan din viitor s-a întors în timp ca să mănânce acea felie de pizza și să îl enerveze pe Dan din prezent.
Deși aceste trei scenarii/concluzii par a fi la fel de probabile, una din ele este mai probabilă decât cealaltă. Știm deja că Dan locuiește cu pisica Skjfg și că pisicile nu se dau în lături de la a mai ciuguli mâncarea lăsată pe masă (așa făcea și motanul meu Nemo, cât a locuit cu mine; cum lăsam ceva pe masă, se repezea să mănânce), așa că este o explicație cât se poate de logică. Dar celelalte două? Păi pentru a doua trebuie să își explice cum a ajuns cineva în apartament, cățărându-se până la etajul 4 sau intrând pe ușă și apoi ieșind, după care să o încuie cu tot cu cheia în ușă pe dinăuntru și să și pună siguranța la yală. Pentru a treia concluzie e nevoie de explicații și mai complicate: de ce ar veni un Dan din viitor să îl enerveze pe Dan din prezent? De ce tocmai aseară? Cum este posibilă această călătorie în timp? Pe ce principii se bazează acea mașină a timpului? Pentru ca această explicație să fie validă, e nevoie să descoperim o nouă ramură a fizicii și să întoarcem cu susu’-n jos tot ce știm despre Univers în momentul de față. Astfel, înțelegem că prima explicație este cea mai simplă (cunoscând cum funcționează pisicile și Universul), deci merită să încercăm să o cercetăm pe aceasta.
Firește, pentru a putea forma o gândire critică solidă e nevoie să înțelegem și să explicăm o grămadă de alte erori de logică (apelul la autoritate, apelul la tradiție, apelul la sentimente), să înțelegem cum funcționează de fapt știința și până la urmă de unde până unde putem fi atât de siguri de lucrurile pe care ni le spun oamenii de știință, dar și să înțelegem că Universul funcționează după anumite reguli și legi care sunt total independente de ce ne dorim noi. Sunt multe de spus, dar consider că lucrurile pe care le-am spus mai sus reprezintă (dacă sunt înțelese) o bază solidă pe care părinții și profesorii pot clădi gândirea critică a copilului.
Și până la urmă de ce să îl înveți să gândească critic? De ce să nu creadă ce vor ei, până la urmă? Că e o țară liberă și fiecare crede ce vrea. Just, așa e. Cu toate acestea, inabilitatea unui copil sau adult de a deosebi știința de pseudoștiință, argumente valide de pseudoargumente, realitatea de fantezie, îi poate cauza probleme atât lui, cât și celor din jur. Niciun exemplu nu este mai grăitor decât pseudoștiința „medicală”, când oamenii refuză tratamente medicale valide și dovedite în detrimentul “medicinei” alternative, punând în pericol atât viața lor, cât și a celor din jur. Pentru a evita acest lucru nu este de ajuns să ai în buzunar toate cunoștințele speciei umane dobândite pe parcursul a mii de ani, ci trebuie să știi și cum să le potrivești și să le pui cap la cap, după anumite reguli specifice.
