La liceu sau la protest?

Articol de Silvia Bușcan, Filip Niță, Andreea Chingălată, Cristina Apostolache, Sara-Yael Ionescu, Iarina Dimoftache, Mara Surugiu, Ilinca-Maria Babeș

Ministerul Educației a anunțat că au loc ore în „98,2% dintre cele circa 5.700 de unități de învățământ de stat cu personalitate juridică din țară”. Cu alte cuvinte, ne-am întors la școală, majoritatea. Doar că e altfel decât în alți ani. Unii dintre noi suntem în clasa a XII-a și am avut o primă zi de școală altfel, la proteste alături de profesorii noștri. Câteva ore în soare, în Piața Victoriei, cât un an întreg de educație civică. Alții am participat la aceleași ceremonii cu flori și discursuri, semn că suntem și credem diferit. Vă relatăm cum a fost pentru noi ziua de 8 septembrie 2025. 

Ultima „prima zi de școală” – altfel, dar aceeași

de Silvia Bușcan

„Dragi elevi, anul acesta începe altfel. Luni nu veți veni la liceu.” Așa a început duminica dinaintea primei zile de școală, cu acest mesaj. Aș fi ipocrită să nu recunosc că în oricare alt an aș fi tratat acest mesaj ca pe o binecuvântare pentru faptul că nu mă mai trezesc la ora 7 dimineața. Dar acum a fost diferit. Luni nu mai însemna doar „prima zi de școală” – însemna ultima „primă zi de școală”.

Am avut norocul ca anii mei de liceu să se încadreze perfect în definiția „celor mai frumoși ani din viață”. Fiind clasa a douăsprezecea, am proiectat tot ce a fost mai frumos din ultimii trei ani, în viitorul unui ultim an prin care să ating apogeul. Bineînțeles că mi-am imaginat o vară întreagă cum „începutul sfârșitului” avea să debuteze – ghiciți! – cu o ultimă festivitate de deschidere a anului școlar. Nu a fost cazul.

În loc să mă trezesc la 7, m-am trezit la 9 – ca să ajung la protestul care „mi-a furat” această ultimă experiență. I-am susținut din prima zi pe profesori, deci m-am dus cu inima împăcată în Piața Victoriei. Acolo m-am întâlnit cu profesorii mei. Să zic că unul, maximum doi lipseau din gașca veselă care sufla în vuvuzele, căci în rest stăteau îngrămădite toate chipurile pe care le-aș fi văzut în mod obișnuit la festivitate. Azi, mai mult ca oricând, m-am bucurat să îi am lângă mine pe fiecare dintre ei.

Am plecat apoi în Izvor să mă joc Activity (un boardgame, n.r.). Poate că într-o primă zi obișnuită m-ați fi găsit la cafeneaua de lângă liceu. Totuși, am râs cu la fel de multă poftă și am stat pe iarbă în hainele elegante. Iar compania? Colegii mei în formulă completă. Am ajuns acasă la 9 seara.

Citeam în fugă notificările de la WhatsApp, când m-am oprit în dreptul unui mesaj: „Marți, copiii sunt așteptați în curtea interioară a liceului între orele 8.00 și 8.30”. Era chiar anunțul festivității pe care am așteptat-o cu atâta ardoare. Numai că acela a fost momentul în care am realizat că ziua de luni fusese, de fapt, o ultimă „prima zi de școală”. Poate că nu am intrat în curte, dar am trecut pe lângă liceu. Poate că nu mi-am auzit profesorii ținând discursuri, dar i-am însoțit în timp ce luptau pentru dreptate. Poate că nu mi-am băut cafeaua cu prietenii, dar ne-am jucat Activity în Izvor.

Deci de ce n-aș numi 8 septembrie 2025 ultima „prima zi de școală”? A fost altfel, dar totuși aceeași – același outfit, aceiași prieteni, aceleași sentimente. În viitor îmi voi aminti de clasa a douăsprezecea și în loc să spun „ce nasol că n-am mai avut o ultimă «prima zi de școală»”, cred că voi plânge recunoscătoare că „am avut norocul de a o trăi de două ori”.

Bucureștiul primei zile de școală

de Filip Niță

Ora 9:30. Metroul spre Pipera este aproape gol. Elevi, nici atât. Mulți dintre ei nu au avut festivități de deschidere la liceul lor. Cei de-a noua s-au dus să-și întâlnească diriginta/dirigintele, iar restul nu s-au dus deloc.

10:05. În fața Colegiului ,,Ion Neculce” este liniște. Festivitatea de deschidere nu a avut loc. Pare mai degrabă o pauză dintre ore decât începutul unui nou an școlar. Elevii intră sau ies pe poarta liceului, calmi, fără îmbulzeală. Câțiva părinți îi însoțesc pe cei mai mici, de generală, îmbrăcați în cămăși și sacouri. Nici urmă de director, primar sau alte oficialități cu care eram obișnuiți.

Pe hol, o doamnă profesoară, cu două buchete de flori în mână, îmi mărturisește că va avea douăzeci și patru de ore de predat la clasă, pe săptămână. Anul trecut a avut douăzeci și opt. Asta pe lângă toată birocrația, consiliile, stresul din perioada bacului și ,,ferestrele” din timpul programului… Spune că va merge la protest cu siguranță, împreună cu ceilalți profesori. O parte dintre ei nu sunt în liceu, semn că se află deja în fața Guvernului. Nu știe cât va mai dura boicotul, dacă de mâine se fac ore sau se stă în stradă. Declară că profesorii nu au fost anunțați ce urmează să se întâmple după ziua protestului, așa că așteaptă o comunicare din partea sindicatului. Își continuă, apoi, drumul spre sala de clasă, în timp ce elevii o salută cu căldură.

Început de școală cu câțiva profesori absenți

de Andreea Chingălată

Curtea Liceului „Teoretic Lascăr Rosetti” din Răducăneni s-a umplut luni dimineață de glasuri, emoții și parfum de flori. Elevii s-au reîntâlnit după vacanță și au povestit despre planurile lor pentru noul an, dar și despre greutățile sau glumele legate de școală.

„Abia așteptam să-mi văd colegii”, a spus un elev de clasa a XI-a. Alții glumeau despre profesori sau despre ideea de a primi doar note mari fără să vină la ore.

Îmbrăcați elegant – în cămăși albe, fuste sau bluze pantaloni călcați, pantofi curați și cu ghiozdane noi – elevii au adus multă energie în curtea școlii. Lângă nucul bătrân din colț, locul preferat de întâlnire în pauze, grupuri de adolescenți schimbau impresii. Părinții admirau terenul de sport, recent renovat. Liceenilor le-a stârnit planuri de meciuri.

Festivitatea de deschidere a început cu discursurile directorului și ale profesorilor: „Educația rămâne cheia viitorului vostru. Anii de liceu nu sunt doar despre învățat, ci și despre cum deveniți oameni responsabili.” Chiar dacă nu au fost pomenite direct protestele din învățământ, absența câtorva cadre didactice a fost văzută ca un semn de solidaritate.

După festivitate, fiecare clasă a mers alături de diriginte în școală, unde au discutat despre planurile pentru anul școlar, despre materii și proiecte. „Anul ăsta vreau să fiu mai serios”, și-a promis un elev de clasa a XII-a. În grupuri, liceenii și-au făcut planuri pentru primele zile de școală și au plecat fie cu părinții, fie spre cafeneaua unde se adună de obicei după ore.

Prima zi de liceu din primul rând la protest

de Cristina Apostolache

Nu am crezut că mă va afecta atât de tare acest început de an școlar. Înțeleg de ce profesorii au ales prima zi de școală ca punct culminant al luptei lor împotriva măsurilor luate în educație, măsuri care vor avea repercusiuni negative pe o lungă perioadă de timp. 

După o introspecție însă am realizat că și eu sunt supărată, frustrată. Nu pot spune că abia așteptam să înceapă școala, dar nici că sunt tristă din cauza întoarcerii în sala de clasă. Ce mă deranjează este modul în care ajung din nou pe băncile liceului. La noi nu s-a organizat nicio festivitate. Am fost anunțați cu câteva zile înainte că profesorii vor participa la proteste și suntem așteptați, dacă dorim, să-i însoțim. Clar, un mod inedit de a începe clasa a douăsprezecea.

Am simțit că îmi este furată ultima „primă zi de școală”. Pentru mine, liceul nu a reprezentat „cea mai frumoasă perioadă a vieții”, cel puțin nu acum, în punctul acesta al vieții mele. Mi-a fost foarte greu să mă adaptez social. În clasa a opta, după Evaluarea Națională, nu am fost repartizată unde aș fi dorit în acel moment. Am avut nevoie de mult timp să mă împac cu ideea că sunt elevă a acelei instituții de învățământ foarte stimabile, de altfel. Prima zi de școală în clasa a noua a reprezentat momentul în care am intrat într-o perioadă foarte întunecată și grea emoțional, o posibilă depresie nediagnosticată. Nu îmi plăcea profilul la care sunt, clasa, profesorii, nimic. Treptat și foarte încet am reușit să mă împac cu toate și să văd și partea bună a lucrurilor. Aproximativ trei ani, să fiu mai exactă. A durat ceva până mi-am descoperit pasiunile și mi-am făcut prieteni.

Fix când am putut spune că aștept cu zâmbetul pe buze începutul anului școlar, cu festivitățile, cu profesorii și colegii care zic că „vine Bacul”, tot pachetul, prima zi de școală a fost „anulată”. Simt că mi s-a furat o bucurie mult așteptată, o clipă pe care regret că nu am simțit-o așa cum ar fi trebuit și în anii anteriori. Nu dau vina pe profesori. Au tot dreptul să își manifesteze nemulțumirile și consider că este un exercițiu civic foarte bun. Dau vina pe contextul în care ne aflăm, cu toate măsurile luate, care ne-au adus aici.

De aceea, m-am alăturat profesorilor la protestul organizat în Piața Victoriei, împreună cu Silvia, colegă de liceu și de redacție la Școala9. A fost primul protest la care am participat și pot spune că mă bucur că am ales să îmi petrec așa prima zi de clasă a douăsprezecea. M-am întâlnit atât cu profesori din școala generală, cât și din liceu. „Ce cauți aici?”, m-au întrebat. Nu se așteptau să își vadă elevii luptând împreună cu ei pentru sistemul de învățământ. A fost o surpriză plăcută. Cum i-am zis și doamnei diriginte, pe care am găsit-o printre primele rânduri ale marșului, „aici s-a stabilit că se ține festivitatea, aici am venit”.

Prima lor zi de școală

de Sara-Yael Ionescu 

Prima mea zi de școală ca elevă în clasa a XII-a. Festivitatea de la liceul meu din Constanța s-a desfășurat ca în fiecare an, cu aceleași discursuri și emoții, absența câtorva profesori fiind singurul lucru care amintea de protestele sindicatelor din învățământ. 

Eu, însă, am rămas doar un sfert de oră, până când m-am întâlnit cu colegii mei de la clubul de voluntariat Interact Cetatea Tomis. Împreună cu ei am plecat spre Școala Gimnazială „Nichita Stănescu” din comuna Mereni, unde eram așteptați de elevii cărora le pregătisem un început inedit al anului școlar. După un drum lungit de blocajele din trafic (cauzate de protestul pro-suveranist al unui domn care amenința să se arunce de pe podul de la Agigea), am ajuns la școala renovată cu fonduri europene. Pe terenul de sport ne așteptau copii surprinzător de energici, cu toate că se aflau la școală de mai bine de două ore. 

Am început prin câteva jocuri de energizare. Preferatul lor a fost, de departe, jocul „Buchețelele”, care constă în crearea unor grupuri de un anumit număr de persoane alese cât mai repede, la comanda coordonatorului de joc. Prin această activitate am încercat să îi introducem și în una din temele pe care urma să le abordăm - importanța includerii tuturor colegilor și evitarea marginalizării anumitor persoane.

Apoi am discutat, pe înțelesul lor, despre un subiect sensibil și important: abandonul școlar. „Până la ce vârstă credeți că e obligatorie școala în România?”, i-am întrebat. Atât cei mici, cât și puținii părinți aflați acolo și-au dat cu părerea: unii spuneau 15 sau 16 ani, alții 20 sau chiar 23, dar au fost și câțiva care au ghicit corect: din punct de vedere legal, urmarea unei forme de educație este obligatorie până la vârsta de 18 ani. Le-am explicat ce înseamnă renunțarea prematură la studii și care sunt consecințele ei, faptul că îți găsești mai greu un loc de muncă bine plătit, că societatea te poate exclude… Am vrut de fapt să le transmitem încrederea că educația este cheia prin care pot înțelege lumea în care trăiesc și că le poate deschide multe drumuri în viață. I-am răsplătit cu eugenii pe cei care au răspuns bine la concursul de întrebări pe baza discuției noastre. La final, 50 dintre elevi au primit de la noi un ghiozdan complet echipat.

Această zi nu a semănat cu ceea ce mi-aș fi imaginat pentru ultima mea „prima zi de școală”. Am renunțat la o bucurie personală pentru a o oferi altcuiva și am câștigat mai mult.

La liceu sau la protest?

de Iarina Dimoftache și Mara Surugiu

Kiseleff, 8 septembrie 2025. Locul elevilor și liceenilor abia ieșiți de la ore a devenit anul ăsta și punctul de plecare spre proteste al profesorilor, părinților nemulțumiți, dar și al elevilor confuzi de începerea diferită a școlii. 

Pentru noi, astăzi trebuia să fie începutul ultimului an școlar înainte de haosul pregătirii pentru Bac, însă traseul ne-a fost deviat în marea de oameni din Piața Victoriei, care ne-a atras să rămânem și să distingem din zarva megafoanelor vocile individuale care cereau să fie ascultate. 

O profesoara ne-a spus că se află la protest pentru că este nemulțumită de atitudinea Ministrului Educației și își dorește că acesta să conștientizeze că a greșit. „Poate îl pune pe gânduri”, a concluzionat.  

„Ar trebui să vină ministrul educației să stea o zi cu copilașii”, ne-a spus o infirmieră care a venit să protesteze din cauza creșterii numărului de elevi preșcolari într-o clasă. 

Tăierea burselor a fost motivul care i-a adus pe mulți dintre elevi și studenți în stradă: „Pentru mine bursa de merit suplinea ceea ce bursa socială nu acoperea”, ne-a spus o elevă.

Solidaritatea cu profesorii lor a fost un alt motiv: „Chiar dacă profesorii sunt cei momentan afectați, ulterior și noi, elevii, vom simți consecințele, pentru că la finalul zilei ei sunt cei care ne oferă calitatea educațională”, a declarat și Ștefania Popa, elevă reprezentantă a Uniunii Elevilor Reprezentanți.

„Pe moment să nu se taie de la educație, pe termen lung să se prioritizeze investițiile în aceasta, pentru că acest lucru aduce beneficii pentru individ, colectiv și economie”, ne-a spus Răzvan Petri, unul dintre fondatorii proiectului Politică la minut.

De la protest, ne-am grăbit să ajungem la ora de dirigenție. Ne-am reluat traseul inițial prin Kiseleff, acum mai destins, mărșăluind și noi către propriul nostru scop educațional, la Colegiul Național de Informatică „Tudor Vianu”. Am ajuns în curtea liceului plină de boboci entuziaști, care ne-au adus și nouă voie bună și ne-au readus sentimentul de nou început.
Clasa a 11-a pare să vină cu o responsabilizare mai mare de care sperăm să fim pregătite, încercăm să ignorăm gândul că am trecut deja de jumătatea liceului.

După cele două ore petrecute în soare în Piața Victoriei am rămas cu un mesaj: cantitatea trebuie să fie susținută de stat, calitatea de profesori, iar viitorul de elevi. Indiferent de opiniile celor de la protest, este reconfortant că oamenii își fac vocea auzită.

„Festivitatea” din clasă

de Ilinca-Maria Babeș

În fiecare început de an școlar, curtea Colegiului Național „Mircea Eliade” din Sighișoara devine un loc al emoțiilor și al așteptărilor. De obicei, întreaga comunitate se adună – elevi, profesori și părinți. Totuși, anul acesta lucrurile au stat altfel.

Din cauza boicotului cadrelor didactice, „festivitatea” nu s-a mai ținut în curtea liceului, ci în clase, în cercuri mai restrânse, dar nu lipsite de emoție. Directorul școlii a trecut pragul fiecărei săli pentru a ura elevilor un an bun, în ciuda contextului dificil. A fost un moment diferit, dar cald, prin care fiecare clasă a simțit atenția și susținerea conducerii.

Am discutat cu profesorii noștri despre provocările noului an școlar – poate cel mai greu dintre toți, anul cu bacalaureat. Apoi, fiecare elev a povestit pe scurt cum și-a petrecut vacanța. „Am muncit toată vara în construcții”, a spus un coleg. „Vara am petrecut-o printre mesele de la Hotel Europa ca ospătar”, spune un alt coleg. 

Manualele ne așteptau ordonate pe catedră. Curtea a amuțit treptat. La prânz, era deja pustie. Până a doua zi.