Era o vreme în care scrisorile se redactau pe hârtie velină, se trimiteau prin poștă, în plic timbrat, introdus în cutiile poștale galbene care se găseau de obicei în fața oficiilor poștale. Ajungeau după câteva zile, uneori după câte o săptămână la destinatar. Ce bucurie era atunci când primeai câte o scrisoare de departe, din Hunedoara sau din Iași, pe care era trecut numele tău! Sau din Varșovia, poate, sau din Paris! Cu câtă emoție o deschideai și o citeai!
Timp de două săptămâni am vorbit, în Școala 9, despre abaterile disciplinare ale profesorilor români. Am arătat cum unii fentează sistemul și revin la catedră. Am lansat o dezbatere publică și am adus la aceeași masă decidenți, profesori, părinți, elevi. Am vorbit despre sănătatea mentală a cadrelor didactice și câtă nevoie au de o salarizare motivantă și de respect. Și cu fiecare cărămidă la discuțiile aplicate despre rezolvarea unei probleme sistemice a tot trebuit să luptăm cu balastul unor mentalități. Sunt încă mulți profesori care se simt atacați atunci când în presă sunt dezvăluite cazurile pe care în primul rând ei ar trebui să le respingă.
O mamă își provoacă copiii la discuții despre mediu, schimbări climatice și ce poate face fiecare pentru a contribui la remedierea situației și înregistrează un podcast pentru copii cu episoade de maxim 6 minute.