La 57 de ani, profesoara e hotărâtă să meargă dincolo de obiectivele școlare și să-și educe elevii și pentru viață, deși uneori cu greu poate să le asculte poveștile. Unora le-a sugerat consilierea. Dar un consilier școlar are peste 500 de elevi în grijă și durează până se construiește o relație de încredere, iar adolescenții se simt mai apropiați de profesori, cu care petrec mai mult timp.
Am lăsat acest interviu să se aștearnă doar prin răspunsuri, fără întrebările reporterului:
În ultimul timp, am auzit câteva voci care îi reproșau școlii românești că elevii învață la literatură texte pline de violență și că ar trebui eliminate din programa școlară. Eu am ajuns la concluzia că nu putem scoate literatura clasică, pentru că este temelia culturii noastre, dar putem să o folosim în favoarea elevilor.
Acum trei ani am fost la o școală de vară a Centrului pentru Jurnalism Independent, unde sunt pregătiți profesori pentru educație media. M-am înscris pentru că am auzit referințe foarte bune de la colegi. Pentru mine, o profesoară „de modă veche”, din 1988, a fost școala de vară care mi-a deschis mintea și m-a făcut să văd că literatura poate fi predată și altfel.
Prin literatura clasică putem să ajutăm copiii să înțeleagă problemele lumii în care trăim, dacă o citim dincolo de valorile estetice. Sunt profesoară într-un liceu tehnologic și cu toate că am și elevi care urmează Facultatea de Litere – anul trecut a intrat o elevă la Cluj – , sunt conștientă că nu vor ajunge toți oameni de Litere și cred că e mai important să iasă din școală cu valori bine definite. Paginile de violență au fost puncte de plecare în discuțiile cu elevii despre: problemele actuale ale societății, drepturile omului și egalitatea de șanse. Devin un prilej să ne punem întrebări și să găsim soluții.
„Multe fete au interiorizat faptul că femeia îi este inferioară bărbatului”
La clasa a IX-a, când ajungem la tema familiei, rog elevii să deseneze, prin simboluri, familia lor – de multe ori, mama este reprezentată de mătură sau de cratiță, iar tatăl este puterea, cel care deține controlul, ca în romanul „Moromeții”. Pornind de la acele simboluri, discutăm de ce își văd părinții așa. La unele ore am dat băncile la o parte și am făcut o masă rotundă în mijlocul clasei.
Elevii înțeleg din discuțiile noastre că există și alte tipuri de violență, nu doar fizică. La un moment dat, un copil mi-a vorbit, fără să-și dea seama, despre violența spirituală. M-a întrebat dacă nu este violență faptul că mama lui îl forțează să meargă la biserică și să țină post, deși nu înțelege de ce trebuie să facă asta. Acasă nu avea voie să spună așa ceva. Vorbim și despre violență de limbaj, psihică și chiar sexuală. Anul ăsta și anul trecut am urmărit o serie de filme ale Asociației ANAIS, „Voci netăcute”, în care victimele violenței domestice își spun povestea. Am discutat și pe baza lor.
Am găsit oportunitatea, la clasa a X-a, să dezbat cu ei violența în familie pornind de la nuvela «Moara cu noroc». Am vorbit despre situația femeilor în perioada lui Ioan Slavici (n.r. – în 1881) și despre feminicid, la scena morții Anei, când Ghiță se comportă ca și cum ar fi stăpân pe viața ei.
La romanul „Ion” am dezbătut destinul Anei. Pe lângă ce facem pentru Bacalaureat, ne uităm și la alte aspecte. O analizăm pe Ana și urmărim etapele depresiei personajului. Ea ajunge să se întrebe ce rost mai are pe lume și se sinucide. În fiecare an am făcut proces literar și l-am judecat pe Ion pentru moartea Anei (n.r. – soțul o lovea și o umilea). Copiii sunt capabili să vadă contextul social și vina satului, pentru că nu se implica.
O colegă din Craiova, de la acea școală de vară, a postat cândva pe Facebook o activitate pe care am preluat-o: o corespondență între Ana din „Moara cu noroc” și Ana din „Ion”. Pe lângă faptul că elevii își dau seama că situațiile nu s-au schimbat prea mult, încercăm să vedem cauzele. Observă că e vorba despre lipsă de educație, că la noi domină patriarhatul și că femeia e considerată inferioară.
Multe fete au interiorizat faptul că femeia îi este inferioară bărbatului; cred că nu pot face anumite lucruri din cauză că sunt femei sau că prietenul lor este, într-un fel, stăpânul lor. Îmi spunea o elevă care acum e în clasa a XII-a, după niște discuții despre cum sunt tratate femeile: „Nici nu știți de câte ori, după ora de română, ne adunam toate și spuneam: Al meu exact așa face”. Dacă îi pui o oglindă în față, înțelege că nu e OK ca prietenul să se uite în telefonul ei, sub pretextul că o iubește și că de asta e gelos. Fetele se confruntă cu violențe în relațiile cu prietenii lor și le acceptă. Iar băieții au crescut în familie cu ideea că le sunt superiori femeilor, dar îi mai aduc cu picioarele pe pământ. Sper ca băieții care au trecut prin mâna mea să fie niște soți extraordinari.
„Rebreanu e mai uman decât Călinescu, pentru că în «Ion» vezi că Ana e o victimă”
La romanul „Baltagul” le-am atras atenția că Vitoria Lipan, minunată și personaj exponențial al lumii din care face parte, acceptă violența soțului ei. Scrie în carte că Nechifor aplica două metode, ca „să scoată demonii” din ea. Prima era o bătaie, a doua era „o bătaie ca aceea” sau „o mamă de băiate” și apoi viața li se părea iar frumoasă. Noi ne întrebăm: Este normal? Cred că la școală trebuie să-i ajutăm să înțeleagă mesajul textului, ceea ce înseamnă și dezvoltarea gândirii critice. E mai important decât să învețe un comentariu pe dinafară.
Uneori, facem proiecte pe baza operelor literare. La „Europa de mâine”, un concurs pentru elevi, au participat cu un video despre efectele violenței asupra copiilor. Filmulețul a luat locul I la nivelul județului și elevii mei s-au calificat la faza națională.
La dirigenție le vorbesc despre combaterea violenței de mulți ani și vin și acolo cu exemple din texte literare.
E important ca ei să știe și despre misoginismul lui George Călinescu în «Enigma Otiliei». Avem o adevărată dezbatere dacă Otilia este «femeie ușoară» sau dacă de fapt e în situația respectivă pentru că drepturile femeii de la începutul secolului al XX-lea nu îi permiteau altceva.
Când am vorbit despre asta, unul dintre elevi m-a întrebat la ce ne trebuie, că nu se dă la Bacalaureat. Atunci s-a făcut liniște în clasă, pentru că era ușor revoltat. I-am răspuns că Bacalaureatul durează o zi, dar după aceea intră în viață și are nevoie să știe mai mult decât că „Enigma Otiliei” e un roman balzacian. În școală putem să imprimăm ușor niște valori, să afle că lumea în care trăiesc ar fi altfel dacă nu am fi violenți. Oameni de Litere nu o să fie, dar vreau să fie oameni.
Rebreanu e mai uman decât Călinescu, pentru că în „Ion” vezi că Ana e o victimă. Elevii o judecă pe Otilia, pentru că autorul, Călinescu, nu trage un semnal de alarmă că statutul de femeie nu-i permite mai mult. Otilia nu are cum să-și administreze singură averea.
Câteodată schimbăm povestea și ne gândim ce s-ar întâmpla dacă nu ar exista violență în „Moromeții”, de exemplu. Am ajuns la concluzia că soarta ar fi mai bună și pentru victimă, dar și pentru călău, din cauză că violența se îndreaptă și asupra celui care o provoacă, pentru că își tulbură interiorul. Ilie Moromete e un personaj fascinant și așa îl prezentăm: puternic și bine construit, dar Catrinei, soția lui, i se adresează cu: „Fă, proasto”. Când ia hotărâri, discută cu Nilă, fiul lui, nu cu ea. La final, când o lovește pe Catrina, ea tace, nici măcar nu mai îndrăznește să plângă, ca bărbatul să nu o mai lovească. Iar dacă nu i se explică nimic, elevul rămâne cu imaginea că așa e normal.
„Sunt copii loviți și umiliți de părinți; băieții tac din mândrie”
Unii dintre copii sunt atât de traumatizați, chiar în familii în care crezi că lucrurile sunt extraordinare. De asta, profesorul trebuie să fie altfel. Singurul zâmbet de care au parte unii copii este cel al profesorului din clasă. Într-un eseu despre iubirea eternă, o elevă mi-a scris recent că nu știe dacă așa ceva există, dar că în orice familie există certuri și scandaluri.
I-am informat că în România victimele violenței au dreptul la consiliere psihologică și juridică gratuită. Chiar ei au început să-mi spună că tata a lovit-o pe mama. Un copil a plecat de acasă pentru că nu mai suporta violența și a acceptat să meargă într-un centru de plasament.
Online este mai complicat să discutăm despre astfel de subiecte, dar avem soluții: vorbim seara, le amintesc că mă găsesc la un click distanță.
Sunt, uneori, momente atât de dificile, încât nu poți să le gestionezi. Și acum îmi vine să plâng. Sunt momente în care cauți un motiv să te întorci cu spatele la clasă, pentru că nu ai cuvinte să-i alini. Ei povestesc, nu mai realizează că sunt în timpul orei de română, dar în general se tem să vorbească. Nu sunt copii doar din Câmpulung Moldovenesc, ci din toată zona Sucevei, dar și din țară, și mai ales când locuiau aici, la cămin, simțeau nevoia să stea de vorbă. La clasele a IX-a și a X-a este mai greu, dar la a XI-a și a XII-a am reușit să-i determin să se deschidă. E bine, chiar dacă problemele lor sunt destul de apăsătoare, pentru că nu sunt psiholog.
Noi avem consilier școlar. Pe unii elevi i-am sfătuit să caute consiliere, dar nu prea vor. Am discutat cu părinții situațiile de violență, pentru că sunt mai în vârstă decât toți. N-au recunoscut niciodată, le-am spus că îi cred, dar că de undeva copiii au impresia că se întâmplă asta. Dacă le atrag atenția, poate lasă mâna jos după ce o ridică. Sunt copii loviți și umiliți de părinți; cu băieții e mai greu de lucrat, pentru că tac din mândrie.
Nu le vorbesc numai eu despre violență. În școala noastră, sunt permanent proiecte pentru combaterea violenței, desfășurate de colegele mele de română și de profesoara de științe socio-umane. Se pot găsi oportunități să îndrepți copilul încotro vrei, fără să-ți reproșeze părintele că ai intrat în familia lui.
Unii profesori consideră că e important să facă numai literatură la ore și vor să vadă doar arta din texte. Nu cred că numai lipsa de timp îi oprește să discute și despre violență, de exemplu. Pe lângă ceea ce trebuie să fac, eu pot să fac și altceva. dacă acum, când mai am patru ani până la pensie, consider că așa este bine pentru copii.
Fotografii: Arhiva personală Lidia Mîrzac
