În lunile acestea, lucrez la o carte nouă în care meditez la perioada de ruptură: trecerea de la copilărie la adolescență. Mă interesează mult practicile de viață. Evident că aici intră în vizor ce citeam, ce vedeam, ce ascultam. Și mai ales cum. Ce observ retrospectiv este că multe practici s-au modificat de-a lungul vieții mele și a celor din jur. Chiar în practica mea: de la o anumită curiozitate și consum aleatoriu la o selecție pretențioasă și cu tentă pragmatică.
Vorbeam cu traducătoarea mea în japoneză zilele trecute. Ea m-a întrebat de ce citeam cartea X, Y, Z. La ce-mi foloseau ele? Erau obligatorii aceste lecturi? M-a surprins puțin felul ei de a întreba. Zic: nu, le citeam din plăcere. Atunci citeam dintr-o pură plăcere, fără obligații și fără un scop anume. Cele obligatorii mi-au fugit din memorie. A fost puțin surprinsă și îmi spune că practica lecturii la generația ei în Japonia e legată nu de plăcerea textului, ci de utilitatea lui. Adică plăcerea poate fi o finalitate, dar nu o cauză. Cauza principală a cititului e utilitatea pentru generația ei: dacă cineva ne convinge că această carte mă ajută în viață, mă ajută să trec examenul, să rezolv o problemă concretă, atunci citesc cu mult interes, îmi explică ea. Tot ea îmi spune că „plăcerea textului fără utilitate” a învățat-o în Europa.
Sunt tehnici foarte diferite de a citi și de a folosi textul și imaginea. Eu nu cred acum, privind spre copiii noștri, care cumva sunt mai apropiați de tehnologia nouă decât noi, că ei folosesc textul la fel ca noi. Ei au deja interiorizată, internalizată, această tehnologie, nu însușită ca noi: citesc altfel, consumă altfel. Sunt atent, urmăresc. Sunt atent să pricep ce se întâmplă cu ei, cum citesc, cum consumă.
Eu încerc să produc o relație de învățare reciprocă: eu de la el și el de la mine. Are nouă ani copilul, deci am ce învăța.
De asemenea, cred într-o continuitate. Rupturile prea mari sunt riscante. Cred că trebuie să valorificăm o anumită experiență și tradiție a generațiilor din față: a arunca totul la gunoi ca „depășit” nu folosește la nimic. Ba chiar e dăunător. E un minus.
Așa cum a refuza tot ce vine ca nou e riscant: ne trezim că nu ne mai putem înțelege și cunoaște deloc. Astfel se poate produce un abis, o prăpastie de cunoaștere și înțelegere. Eu încerc să învăț din stilistica și viața combinatorie a noii generații care e consumată mult în online. Au relații intermediate tehnologic, dar încerc să-l familiarizez pe copil și cu tehnicile „școlii vechi”, cu tehnicile relațiilor, ale consumului de timp, ale lipsei tehnologice. Obișnuința cu lipsa a ceea ce ești obișnuit să ai e o mare școală.
Eu cred în multitudinea și conviețuirea stilurilor, practicilor, tehnicilor. Ba chiar cred că un om este mai complex cu cât poate utiliza simultan mai multe forme, practici, chiar dacă unele vor domina.
Privesc sau nu privesc cu îngrijorare noile tendințe? Eu vin dintr-o cultură estică cu o tradiție de viață „comunistă” și „sectantă” care m-a învățat bine un lucru: să privesc totul critic și suspicios. Mai ales ceea ce vine pe linia puterii: cultură dominantă, bani, instituții, politică, școală. Prima mea reacție e să pun la îndoială, să fiu suspicios, să privesc ca pe un rău ceea ce primesc. Dacă primesc, e de rău; dacă mi se ia, e de bine. Asta e tehnica mea. Această practică are partea bună și partea proastă: partea bună e că chestionarea mă face să prevăd riscuri și probleme, să pot analiza ceva mai lucid. Partea proastă: reduce viteza de adaptare, rupe plăcerea pozitivă, creează disconfort.
Privind noua tendință a stilului și felului în care se fac lucrurile eu spun că riscul vine din pierderea echilibrului și proporțiilor. Asta se vede mai ales acum, odată cu pandemia, când copiii au stat foarte mult timp izolați, doar cu acces la tehnologie și rețele, adică cu relațiile reduse la virtual. Nu e greu de văzut că asta produce un dezechilibru emoțional, o instabilitate aproape fiziologică.
De ce? Pentru că noi încă nu suntem „biți”, îngeri virtuali, mai avem partea aceasta biologică, avem anumite cerințe. Psihicul nostru are o lungă tradiție socială construită pe relație directă, fizică, nu mediată tehnologic. Această practică precum „școala colectivă”, comunitară, în grup, în timp real este fundamentală. Educația online devine evident o formă mult „inferioară” și incompletă, chiar dacă necesară, celei colective directe.
Cam în această zonă se duce lupta și frământarea mea: cum combinăm tradiția, ceea ce am acumulat istoric, cu inovația și cu presiunea teribilă a tehnologiei noi.
Practica lecturii este nu doar o tehnică a plăcerii, ci și o practică a utilului. Mă tem însă că școala, așa cum practică aceste tehnici, are un efect mai degrabă restrictiv.
Ca oameni rămânem cu ceea ce rămâne în memoria noastră, iar marea parte a memoriei este bazată nu doar pe ceea ce însușim teoretic, ci mai ales practic, senzitiv, biologic, relațional. O școală fără comunitatea reală a colegilor în forma lor fizică ar fi un dezastru.
