Pasiuni de licean, spulberate de pandemie. „E greu să fii clasa a noua și deodată să te trezești la final de liceu, cu planuri neterminate”

Nu putem spune dacă pandemia care a început în martie anul trecut ne-a schimbat în bine sau în rău. Pentru unii a însemnat dor de casă, pentru alți început de drum. Să ai o pasiune în timpul liceului e, poate, cea mai frumoasă experiență de adolescent. Dans, voluntariat, dezbatere, teatru, fotografie, proiecte. Suntem Teodora, Iulia, Cătălina, Teo și Carla și pandemia ne-a răpit multe, dar nu și pasiunile. 

O pasiune presupune să ai toate după-amiezile ocupate: proiecte care nu se vor întâmpla niciodată, dezbateri pe teme ca feminismul, monologuri și exerciții de dicție interminabile pe care ajungi să le spui seara, în pernă. Presupune și o foarte plăcută oboseală, dar tot o iei de la capăt, pentru că ești îndrăgostit de repetițiile lungi, de fotografiile pe care le-ai făcut în parc sau de cluburile de voluntariat.

Să fii clasa a noua și să te trezești la final de liceu din cauza unei pandemii e puțin bulversant pentru adolescenți. Toate planurile, ideile, ieșirile la cabană și proiectele se anulează. Pentru alții, tocmai faptul că totul ia o pauză în jurul lor îi ajută să se descopere: acum au timp pentru ei să-și găsească alte pasiuni.

Ne-am întrebat prietenii cum s-au simțit atunci când totul s-a oprit din mersul accelerat (dar firesc) al lucrurilor. Ne-au povestit despre cum și-au continuat sau cum au renunțat la pasiunile lor, ce au câștigat și ce au pierdut. Mai jos am așezat câteva din poveștile a 5 liceeni despre „supraviețuirea în pandemie”. 

Teo și Carla

Ne cunoaștem din 2013. Dansăm de 8 ani împreună și de la trei ani și jumătate fiecare. Am ajuns la dans amândoi din întâmplare, dar de-a lungul timpului ne-am dat seama de un singur lucru: dansul ne-a legat. Am împărțit multe până acum. Am stat o vară la Iași, fără părinți, la 10 ani. Am călătorit 26 ore până în Bosnia, alte zeci spre Germania, Bulgaria, Moldova. Sunt sute de ore, dacă nu mii, pe care le-am petrecut în sala de dans. Sunt alte zeci de cantonamente, competiții, loturi naționale și teme făcute pe genunchi în mașină. 

Ne-am îndrăgostit de dans, dar nu am împărțit numai asta. A urmat banca din gimnaziu, apoi cea din liceu, După 8 ani, suntem încă în aceeași clasă și cumva, nu ne-am rezumat doar la dans (rămâne, totuși, vechea noastră pasiune). În trei ani de liceu, am căutat să ne dezvoltăm pe toate planurile.

Pandemia, pentru noi, a fost ca o zguduire. Trebuia să plecăm la Milano pentru o dezbatere pe probleme europene. Trebuia să mergem în Franța la un congres de matematică. Trebuia să organizăm un festival în orașul nostru. Ultimul concurs de debate a fost pe 8 martie, cu câteva zile înainte de a se închide școala. Ultima repetiție la teatru a fost în februarie 2020. Trebuia să fie altfel.

Acum suntem a 11-a la final. La anul avem Bac, apoi mergem la facultate. Am stat un an acasă, fiind nevoiți să ne inhibăm pasiunile. Am fost puțin pierduți. E greu să fii clasa a noua și deodată să te trezești la final de liceu, cu planuri neterminate. 

Teodora

Sunt în clasa a 9-a. Ca absolut orice boboc, mă gândesc cum toată perioada asta de liceu va fi doar despre distracție, despre prietenii, poate iubire la un moment dat (nu mă vad pe mine totuși în situația asta), și cumva prin minte îmi mai vine de nicăieri și teatru. Nu știu ce legătură am eu cu teatrul. Vine miercuri, am istorie la ora 17:30, se sună de intrare, profu’ vine în clasă, vorbele lui îmi intră pe o ureche și îmi ies pe alta, până ce aud de trupa de teatru. De ce tremur? 

Fast forward: sunt în trupa de teatru, joc la București, câteva ferestre mi se deschid, am câteva monologuri în fața a 300 de oameni și nimic nu mă poate opri. Mă hotărăsc să dau la UNATC. Mama mă ceartă dimineață, când îi spun, și știu că urma să facă așa, dar nu-mi pot abține tot entuziasmul care vine, logic, de la teatru. Toată familia, toți colegii, toți prietenii știu că eu vreau la actorie, dar faptul că n-a trecut nici măcar un semestru din a 10-a îi mai calmează. Abia aștept să treacă timpul, să mă mut la București, să îmi urmez visul orice ar fi. Aș face orice pentru pasiunea mea. 

Sunt clasa a 11-a. Până acum două săptămâni, nu am mai jucat teatru de vreo patru-cinci luni. Nu am mai fost pe o scenă, în fața unui public de un an și două luni. Mă doare. Sunt în Anglia de 6 luni. Ca să fac o recapitulare a timpului dispărut, al doilea semestru al clasei a 10-a este online. Mai fac două-trei repetiții pe Zoom, dar nu foarte serios, și sincer parcă nici n-am chef. Știu că se va termina pandemia, cel puțin sper. Vine vara, iar eu sunt acceptată într-un program de studiu al ultimilor doi ani de liceu în UK. Cu două săptămâni înainte de plecare, particip la cel mai mare festival de teatru de tineret din România. It felt pretty good. Dar pe 17 august sunt în Dover, în autoizolare. Trec trei luni de școală repede, în care din când în când mă gândesc la teatru, singura schimbare e ca nu mă mai simt pe scenă, ci parcă sunt un spectator. Timpul trece și doare. Realizez că nu mai pot aștepta să treacă situația actuală ca să revin la normal. Încep iar să mă joc, și simt iarăși emoție în piept. E puțin ciudat, pentru că totul e cam rigid în mine. 

Când am început să scriu aici, am stat vreo cinci minute să mă gândesc la cum vedeam lumea și cum mă vedeam pe mine. Cât de diferit stau lucrurile acum... Plâng puțin, căci doare iar. Nu știu dacă m-am pierdut sau m-am schimbat. Nu vreau să cred că m-am schimbat.

Cătălina

M-am apucat serios de dezbateri după ce am ascultat un meci ținut de două dintre cele mai bune echipe de la vremea aceea. Când vezi tineri cam de vârsta ta care vorbesc atât de hotărât și cu atât de multă pasiune, este aproape imposibil să nu-ți dorești să ajungi ca ei. Sunt foarte multe motive pentru care iubesc dezbaterile. În general, prietenii și mai ales familia nu înțeleg de ce sacrific atât de multe pentru debate, dar cred că nimeni nu vede cu adevărat cât de implicată emoțional sunt. Fără să exagerez, faptul că am făcut doi ani de dezbateri în liceu mi-a schimbat cursul vieții. 

Sunt o introvertită pur sânge, învățată să accepte părerile altora fără să-și asculte propriul punct de vedere.  Dezbaterile m-au învățat să gândesc pentru mine, ceea ce a condus la o mulțime de schimbări, cum ar fi opțiunea pentru facultate. Când mai adaugi în ecuație și oamenii extraordinari pe care îi întâlnești, posibilitatea de evoluție constantă și competiția sănătoasă, deja ai, din punctul meu de vedere, cel mai mișto mod de a-ți petrece după-amiezile.

Au fost dăți în care am vrut să renunț la școală pentru dezbateri. Fix înainte de începerea clasei a XII-a, după ce am gândit și regândit la ce facultate urmează să dau, mi-am dat seama că nu îmi voi mai permite să particip la competiții.  Am avut mai multe momente în care trebuia să-mi frânez rațional, cu multe argumente pertinente, impulsul de a renunța la tot și de a alege o facultate la care aș intra fără vreun efort, doar pentru a avea timp de debate.

La începutul pandemiei, vreo două săptămâni mi-am abandonat telefonul, renunțasem la tot: research, citit, socializare, prieteni. Am fost copleșită de incertitudinea din lume. Aveam migrene foarte puternice, deci dormeam mult, iar când nu dormeam, mâncam. Am avut nevoie de multă energie ca să ies din rutina asta, dar am ajuns într-un final să mă bucur de timpul pe care-l obținusem. În felul ăsta am reușit să finalizez planuri pe care le tot amânasem de-a lungul timpului. 

Dacă nu ar fi fost pandemia, aș fi profitat de ultimele luni din clasa a XI-a, aș fi participat la toate competițiile care s-ar fi organizat. Îmi făcusem un plan cu vreun an înainte, la ce particip, în ce orașe,  Am fost foarte supărată, dar cu timpul mi-am concentrat atenția pe părțile pozitive, alternativele pe care le am. Nu mai pot participa anul ăsta la competițiile pentru liceeni, dar de la anul pot să fiu arbitru, pot să particip la competițiile pentru studenți, am suficiente variante care îmi permit să nu renunț definitiv la dezbateri, la comunitate, la oameni.

Iulia

Pasiunea mea este fotografia. Nu aș putea spune că am descoperit-o, cumva a fost mereu acolo, dintotdeauna mi-a plăcut să văd frumosul din jurul meu și să mă gândesc cum aș putea să capturez unele momente așa cum le văd eu ca să le pot păstra și împărtăși cu alte persoane. Fotografia mă ajută să pun o amprentă personală pe orice lucru care îmi iese în cale (fie el banal sau spectaculos) și să îl fac să devină „fotografia mea”. Iubesc fotografia pentru că mi-a oferit șansa să le arăt oamenilor viziunea mea asupra momentelor, oamenilor și locurilor peste care dau în viața mea simplă de adolescent.

Surprinzător, pasiunea mea s-a născut chiar în plină pandemie. M-am apucat serios de fotografie vara aceasta, când am primit prima mea cameră foto. Școala nu s-a amestecat prea mult în planurile mele, așa că am avut suficient timp să experimentez și să învăț cât mai multe lucruri noi despre cum să fac poze. Dar vara a trecut repede, iar școala mai mult m-a închis în casă și m-a pus în fața unui laptop, fără să mă mai lase să ies pe afară cu prietenii ca să facem poze. Avantajul a fost în schimb faptul că reușeam, în ciuda orelor online, să îmi dezvolt în continuare pasiunea, pentru că puteam să stau la calculator să editez poze, o parte foarte importantă a fotografiei.

Sunt la profilul științele naturii, clasa a X-a. Majoritatea colegilor mei vor să dea la medicină și toată lumea este foarte concentrată pe biologie și chimie. Apoi sunt eu, eu care nici nu am vrut inițial la acest profil, dar aici am fost repartizată, eu care nu vreau să dau la medicină, eu care nu mă omor după biologie, însă eu care pur și simplu ador să fac poze. 

Nu m-aș fi așteptat niciodată să fac toate lucrurile pe care le-am făcut până acum cu fotografia, am reușit să mă implic în multe activități, să fac poze multor oameni, multor locuri, am muncit mult și nu consider că virusul m-a împiedicat prea mult să-mi dezvolt pasiunea. Cu siguranță aș fi putut să fac mai multe dacă nu era pandemie, probabil aș fi participat la niște cursuri, aș fi făcut poze în mai multe locuri din țară, poate chiar reușeam să organizez o expoziție împreună cu niște prieteni. Anul acesta am avut mai mult de câștigat, am descoperit în sfârșit ceva la care mă pricep și care îmi place extrem de mult și care nu cred că va rămâne doar o „pasiune de liceu”, în sensul că, va fi o pasiune pe viață, indiferent dacă voi ajunge sau nu să trăiesc din ea.”