Totodată, am vrut să aflăm de la ea cum se integrează rolul unui cadru-didactic femeie într-un film pe care presa internațională l-a descris ca fiind „provocator, profan” și critic la adresa actualei societăți românești.
Prima și a treia (ultima) parte din filmul „Babardeală cu bucluc sau porno balamuc” urmărește lupta lui Emi, o profesoară de istorie de la o școală de elită din București, cu o societate „sexistă“ și cu „dictatura părinților“, spune Katia Pascariu, actrița care joacă acest rol. După ce apare pe internet un film în care face sex cu soțul ei, profesoara riscă să-și piardă postul. Dar asta nu înainte de a răspunde în fața părinților de la școală care se comportă ca „judecătorii“ cu ea, deși clipul ține de viața ei privată și intimă.
Katia Pascariu (37 de ani) face teatru educațional de 10 ani, dintre care ultimii șase împreună cu colegii săi de la Centrul de Teatru Educațional Replika. Pe lângă spectacole de teatru, centrul realizează ateliere cu adolescenți din comunitățile vulnerabile sau cu profesori, dar și interviuri cu specialiști din educație.
Din 2016, Katia este și actriță în cadrul Teatrului Evreiesc de Stat. În materie de cinema, în afară de ultimul film al lui Radu Jude, actrița a jucat în producția „După dealuri” de Cristian Mungiu (2012) și în filmul „Schiţa unui sfârşit” de Georgiana Madin (2011). A contribuit la fondarea și dezvoltarea mai multor asociații/colective de teatru independent printre care Asociația ADO – artă pentru drepturile omului, Centrul de Artă Comunitară Vârsta 4 și MACAZ Bar Teatru Cooperativă.
Katia crede că orice formă de artă este politică, chiar dacă mulți dintre artiști nu vor să recunoască asta. Prin rolurile pe care și le alege, actrița își asumă o direcție ideologică feministă și de stânga. Actrița a jucat în mai multe piese de teatru în care este criticată tranziția de la comunism către capitalism sau abuzurile asupra muncitorilor.
„Am avut norocul să lucrez mereu cu actori buni și Katia Pascariu nu face excepție. E inteligentă, talentată, are principii ferme, are curaj, e serioasă, e cooperantă, are idei. Și, mai ales, are umor. Ce îți poți dori mai mult?“, a răspuns Radu Jude, regizorul și scenaristul filmului, după ce l-am întrebat de ce ales-o pe Katia Pascariu pentru rolul principal. La rândul său, producătoarea filmului Ada Solomon a spus despre Katia că este „o actriță excepțională“.
Școala 9: Personajul tău Emi ia la pas un București sufocant, impregnat de simboluri reprezentative pentru societatea românească: de la religie, erotism și fetișarea originilor dacice până la sărăcie și capitalism. Cum se integrează în acest cadru profesoara pe care o joci tu în film?
Katia Pascariu: Unele dintre simboluri au fost poate mai „căutate“ de către regizor, dar în același timp multe dintre cadre sunt efectiv ceea ce îți oferă Bucureștiul. Cred că putem interpreta că orașul sufocant și aglomerat nu face decât să reflecte angoasele lui Emi, care știe că ședința cu părinții nu va fi una ușoară pentru ea. Știe că riscă să-și piardă slujba din cauză că a apărut pe internet acea filmare cu ea într-o ipostază intimă.
Orașul nu o ajută pe Emi, pentru că are propriile probleme de dus. De altfel, vedem în prima parte a filmului frânturi de conflict dintre oamenii pe lângă care trece Emi din cauza sărăciei, a prejudecăților sexiste sau rasiste și a provocărilor pe care le-a adus pandemia.
Dacă n-ar fi fost publicat acel clip porno cu ea, crezi că orașul ar fi fost mai blând cu ea?
Nu. S-ar fi confruntat tot cu țipete, înjurături și alte umilințe. Asta pentru că este femeie, dar și pentru că face parte dintr-o categorie profesională subapreciată la nivel social și material în România. Emi nu are nici măcar o mașină cu care să se deplaseze prin oraș.
„Profesorii au devenit în ultimii ani calul de bătaie al tuturor”
Un alt personaj o insultă pe Emi fiindcă este „săracă“. În ce măsură este potrivită alegerea unei profesoare ca să expui vulnerabilitățile și agresiunile din societatea românească?
Din păcate, e foarte potrivită. Eu și colegii mei de la Centrul de Teatru Educațional Replika, prin spectacolele pe care le facem în școli, avem ocazia să interacționăm cu profesori, elevi și părinți. Eu nu sunt cadru didactic și nici nu am copii la școală, dar nu pot să nu observ că profesorii au devenit în ultimii ani calul de bătaie al tuturor. Umilirea și jignirea cadrelor didactice este la ordinea zilei.
Plus că, în continuare, avem profesori, mai ales dintre cei care intră în sistem, care nu sunt plătiți decent și cărora le este tot mai greu să-și exercite autoritatea, prin prisma pregătirii lor profesionale, la catedră.
Chiar dacă au crescut salariile, noi trăim într-o societate în care educația, sănătatea și cultura sunt subfinanțate la nivel național. Profesori sunt printre acei angajați ai statului român care nu primesc suficiente resurse ca să-și facă bine treaba, dar apoi tot ei sunt judecați de părinți, de elevi și de alte voci din spațiul public.
„Pare că profesorii au devenit o țintă ușoară pentru nemulțumirile noastre din societate. O țintă care nu are prea multe pârghii de apărare.“
Nu ne mai gândim că starea slabă a sistemului educațional este doar unul dintre efectele unui stat care nu alocă suficienți bani pentru a asigura bunăstarea cetățenilor.
Putem spune că în același rol, de țintă, ajunge și personajul jucat de tine?
Cu siguranță. În partea a treia a filmului, unde este ședința cu părinții, se vede clar că fiecare mamă și tată se simte mai ceva ca un director sau judecător. Argumentele lui Emi nici măcar nu sunt auzite de aceștia. Cred că se poate vorbi de o dictatură a părinților vizavi de școală, atât în film, cât și în realitate.
Foto: MicroFILM
Ne poți explica?
Din păcate, am auzit de cazuri de părinți care puneau presiune pe școală ca elevii de etnie romă sau din alte medii sărace să învețe în altă clasă. Practic, voiau să aplice o formă de segregare. Sunt părinți care decid ce profesor să plece de la clasă sau decid cum să schimbe inițiative ale cadrelor didactice: ce predau, cum predau. În momentul în care un elev ajunge să-i spună unui profesor „tu trebuie să faci X, pentru că așa a zis mama și ea te plătește“ se crează o relație disfuncțională. Ce să mai învețe copilul de la profesor, dacă s-a ajuns aici?
Surprinzător, în școlile mai sărace, în care părinții nu se implică atât de mult în procesul educațional pentru că n-au timp sau studii superioare (deci mai puțină școală decât doamna profesoară), am avut interacțiuni mai deschise cu elevii.
Dar vreau să subliniez un lucru: nu cred că în aceste cazuri comunicarea cu copiii a fost mai bună pentru că părinții nu se implică, ci pentru că acei elevi au un grad de autonomie mai mare. Mi s-a părut că își dau singuri seama cum să-și cunoască personalitatea, ce vor de la viață, ce drepturi au, ce înseamnă să fii cetățean - fără să fie presați de părinți în vreun fel.
„Au impresia că știu ce este mai bine pentru toată școala“
Și dacă profesorii sunt abuzivi cu elevii?
Sigur, în cazurile în care copiii sunt expuși la diverse forme de violență sau de neglijență părintele trebuie să intervină. Sau să îi sprijine, dacă pot, atunci când cei mici sunt în urmă la școală. Eu mă refer la intervențiile acelor părinți care, pentru că se gândesc la binele copilului lor, au impresia că știu ce este mai bine pentru toată școala. Ceea nu e neapărat adevărat.
De unde crezi că apare acest sentiment de îndreptățire al părinților de a interveni mai mult decât este nevoie în unele situații?
Părinții sunt și ei pierduți în lupta asta pentru supraviețuire într-un capitalism sălbatic. Și treaba asta știi, ca părinte, că se reflectă și asupra școlii. Știi că școala nu are bani, și atunci îi scoți din buzunarul tău pentru reparațiile unui dulap sau pentru zugrăvit. Dar pentru că ai cotizat la reabilitarea școlii, nu înseamnă că acum știi să predai matematică mai bine decât o profesoară.
Sigur că părintele este de cele mai multe ori bine-intenționat în privința copilul său, dar tot profesorul este cel care are responsabilitatea să ia cele mai bune decizii pentru toți copiii din clasă, nu doar pentru unul. Aici mi se pare că există o lipsă de comunicare și de înțelegere din partea ambilor actori, de unde se naște conflictul.
Tot legat de părinți, ce crezi că stă în spatele reacției de revoltă a părinților care participă la ședință față de clipul porno cu profesoara? Este teama că ai lor copii „își vor pierde inocența“ sau le este rușine să nu fie asociați cu un scandal?
Cred că sunt ambele. Mi-aș dori ca aceste frici să pornească o conversație onestă despre motivele pentru care societatea vrea să separe complet școala de tot ceea ce asociem cu sexul și corpurile noastre. Părinții din film nu doar că nu o ascultă pe profesoară, dar nu se ascultă nici măcar între ei. La acea ședință nu are loc un dialog. Fiecare consideră că opinia lui contează cel mai mult.
Niciunul nu ia în considerare că acel clip, chiar dacă o prezintă într-o ipostază sexuală, este legat de viața ei intimă, cu soțul ei. Până la urmă, orice femeie, fie ea și profesoară, are dreptul la viață privată.
Apoi, nimeni nu se gândește cum de copiii au avut acces la acel filmuleț postat pe un site pentru adulți - deci într-un spațiu unde ei nu ar fi trebuit să aibă accces.
De la criticile vizavi de clipul pornografic părinții ajung să o critice pe profesoară și pentru competențele de la catedră. De unde această trecere?
Din păcate, de multe ori femeile ce s-au expus sau au fost expuse de altcineva într-o ipostază sexuală sunt apoi obiectificate de societate. Li se anulează orice fel de emoții sau de competențe profesionale, cum este și în cazul profesoarei Emi. Dacă a fost văzută făcând sex cu soțul ei acasă, în viziunea părinților, nu mai poate să vorbească despre Ștefan cel Mare la ora de Istorie.
Orice formă de sexualitate este și mai condamnată la profesoare pentru că de la ele se așteaptă să fie ca un fel de icoane materne.
Ceea ce suntem noi, în calitate de corpuri, nu poate fi separat de celelalte sfere ale vieții noastre. Cum nu poate fi separat nici de sistemul de învățământ. E ridicol, de exemplu, că nu se face educație sexuală. Hai să ne uităm la faptul că avem printre cele mai multe mame minore din Europa, la fenomenul bullying-ului, care de multe ori este legat de corp și de sexualitate, sau la hărțuirea sexuală din școli și din universități.
E interesant că se vorbește despre înlăturarea profesoarei, dar nimeni nu propune să-i întrebe și pe elevi ce părere au, cu excepția profesoarei Emi.
Copiii ar trebui să aibă un punct de vedere în privința a ceea ce se întâmplă în viața lor. Sigur că ei trebuie protejați, dar asta nu înseamnă că nu putem să-i întrebăm ce simt vizavi de anumite schimbări pe care vor să le facă adulții. Cred că, de multe ori, copiii nu sunt întrebați pentru că adulții nu vor să știe de fapt - cu atât mai mult dacă părerea copilului diferă de a părinților.
Emi, pentru că propune să fie întrebați și copiii, devine o rebelă în fața părinților. Ea este singura care se uită la școala din perspectiva unui triunghi - format din profesori, părinți, dar și din copii.
Discutăm despre nevoia de educație sexuală a copiilor, dar mulți dintre părinți nu sunt educați în acest sens. Atunci de ce mai trebuie întrebați părinții dacă vor educație sexuală pentru copiii lor, dacă ei nici măcar nu au avut parte de așa ceva în școală?
Foto: MicroFILM
Am citit comentarii la articole din presă de la noi despre tine cum că „ceea ce faci tu nu este artă, ci politică“. Cum ți se pare această afirmație?
Una dintre credințele mele este că arta este politică în general. Dacă e asumată, e clar. Dacă nu e asumată, atunci ea oricum deservește anumite valori politice sau ideologii. Nu sunt de acord cu cei care spun că fac artă cu „A“ și că depășesc sfera cotidianului.
Arta politică pentru mine nu înseamnă să fac propagandă ca la talk-show-uri pentru un anumit partid, ci un spațiu în care pot să fac ceea ce știu mai bine pentru a transmite mesaje sociale. De stânga, da. Îmi asum că vreau să comunic despre sărăcie sau despre faptul că statul nu este suficient de puternic pentru a oferi tuturor cetățenilor servicii publice de calitate.
Chiar dacă fac artă politică, pentru mine rămâne importantă și partea estetică. Dacă nu iei în considerare forma prin care transmiți un mesaj, riști ca acel mesaj să nu mai ajungă la oameni sau să ajungă într-o mai mică măsură.
Arta poate avea și un rol de serviciu social. Însă nu poți să-i vorbești unui tânăr despre bullying într-o piesa de teatru, dacă acel tânăr nu poate să intre în sală pentru că nu-și permite un bilet. De aceea, eu și colegii mei așteptăm ca finanțarea să vină din partea guvernanților, nu de la spectatorii care trăiesc în precaritate.
Ca femeie, te temi că vei fi criticată pentru scenele pornografice din film?
(Râde) Cred că nu ar trebui să-mi fac mai multe griji decât personajul meu. Pentru o actriță este mai acceptabil să fie văzută dezbrăcată decât pentru o profesoară. Actrițele sunt văzute ca fiind mai libertine.
Dar m-am gândit că noi mergem în multe școli cu piesele de teatru de la Centrul Replika și s-ar putea să vină copii la mine și să-mi spună că m-au văzut în acest film. Totuși, nu cred că o să se întâmple. Acei copii n-ar trebui să vadă filmul oricum.
Cum crezi că vor reacționa oamenii după ce vor vedea acest film?
M-aș bucura ca acest film să deschidă un dialog despre educație sexuală sau despre statutul profesorilor în societatea românească, însă cred că discuțiile vor fi pe lângă aceste teme. Deja au apărut comentarii la trailer de tipul: „Dacă înainte am vorbit despre romi, holocaust sau sărăcie, acum am venit și cu filmele porno.“
Eu nu spun că oamenii nu au dreptul să critice, dar aș vrea să vadă și filmul.
Foto Cover: MicroFILM
