„E o satiră educațională în care parodierea, exagerarea, caricaturizarea sunt folosite din plin. Sigur că vorbim despre o distopie educațională, dar are și anumite frânturi și fragmente din sistemul educațional românesc care din nefericire, în foarte multe cazuri, este alandala, să folosesc un termen soft”, spunea autorul Daniel Zeno Șuștac despre primul său volum, într-un interviu pentru Școala9.
Despre cel actual, „Alandalia bis”, spune că, prin comparație, „mesajele sunt o idee mai tăioase, tușele sunt mai adânci, atitudinea este ceva mai tranșantă, iar ironia este vizibil crescută în intensitate.”
- Înainte de a reda fragmentul volumului, enumerăm o serie de personaje care vorbesc singure despre culoarea cărții:
magistrul educației Conțopel Scrijelescu, - fondatorul clanului pevremeilor Morocănel Șcrâșnescu,
- portarul școlii alandala Conspirățel Negaru,
- inspectorii școlari Trage-Sfori și Păr-Vâlvoi,
- directorii Scormonel Rugină, Pricopsel Butonaru și Persoană Importantă,
- fondatorii sindicatului Struna și Biciu’,
- profesorii Scârbela Chițibușaru, Stricău Notescu, Strâmbotei, Antitot, Nod-în-Papură sau Școatețofoaie D. Hârtie, la pachet cu Râvnă-Strădanie, Tihnă, Stare-de-bine, Povață, Sens sau Mână-Bună,
- elevii Socotel Binișoreanu, Rimel Potriveanu, Lentiția Zburdălnicescu, Smarta Hohotescu și Lecturia Bufonaru-Țipoi, Favorina Protejatu, Zora Conspectaru-Fițuică, Cela Cumsecădeanu, Clara Cumințeanu, Eva Seriosu și Multicela Ghiozdănaru, Scobel Năsescu, Ela Ghici, Buimăcel Aiurescu, Teodora Haz-Glumaru, Skip Puternicescu-Forțan, Acarian Gângurel Bocănaru, Țăndărel Pocnescu, Afurisel Gâlceavă, Contrazicel Trândăveanu, Clonțan Necăjescu, Sandu Țopârlan și Ahile Strâmban-Scărmănău.
„Este de ordinul evidenței că în Alandalia, binele sau răul veneau de sus, atunci când erau invocate de mai mari. Puii de an școlar puteau lua naștere doar în careul din curtea școlii, loc în care politicienii erau mereu personaje centrale, de soi. Fusese stabilit că simpla apropiere de clădirea educațională sau de vreun numit politic din învățământ avea răvășitoare și puternic alfabetizante efecte educaționale. O carieră solidă în educație era musai să înceapă cu promisiunea sinceră: Jur supunere totală/Ștaifilor prezenți în școală! Așa li se spunea politicienilor în Alandalia, ștaifi…”, mai spune autorul cărții.
Fragmente din „Alandalia bis”:
„Școala era atât de politizată încât la strigarea catalogului, preț de câteva secunde, profesorii își imaginau că lecturează liste cu candidați. Din nebăgare de seamă, câteva lucrări de control corectate fuseseră lipite pe un perete fiind confundate cu niște afișe electorale. Fondurile claselor se modificau cu asemenea viteză, de ziceai că se tranzacționează la bursă.
În ciuda acestor aspecte, în mintea dignitarului, actele de vitejie imaginară nu mai conteneau, beția puterii era totală. Se considera o personalitate istorică de talie planetară, își iubea atât de mult isprăvile încât considera că acestea meritau puse în rame și versuri.
Desigur, luat la bani mărunți nu ar fi putut prezenta mare lucru, cu excepția unui Alandan – bacalaureat, în înțeles neandalez – promovat din a patra încercare, la o vârstă compusă din două cifre care începea cu un număr impar diferit de unu.
Mândru nevoie mare că supusese „triburile” de nomi, Scrij se luă la scărmăneală cu asociațiile de părinți, seminții aprige până în momentul în care la conducerea lor era „descălecat” câte un favorabil. Pretendenții la șefie erau racolați în special din Necioplistan, zona avea potențial ministerial. După debarcarea alesului, părinții vorbeau cu glas de ministru.
Să nu-i superi pe părinți,
Că au trei rânduri de dinți!
Au mereu copii cuminți,
Semizei și semi-sfinți!
La fel procedă și cu gințile de profesori, cu părtași și acoliți la conducere, erau simplu de învins. Din interior, cetățile se cucereau fără luptă. Cu oamenii de paie potriviți la comandă, nu existau bastioane de necucerit. Doritorii trebuiau să treacă o singură probă, cea a alandometrului, să fie goi pe dinăuntru. Dacă aparatul de măsură confirma vidul interior, utilii erau proclamați de îndată reprezentanți și erau tratați cu onoruri. Cum altfel să execuți orice sarcină, fără a o trece prin filtru propriu?
Inima îți bate tare?
S-au obrăznicit „argații”?
Treabă de organizare,
Te salvează aliații!”
După reducerea la tăcere a părinților și profesorilor, uniunile de necopți avuseseră aceeași soartă. Magistrul educației se considera un mare jongler. Bine, pe lângă strateg, sforar și multe altele. Cu mingea spartă potrivită la conducere, era cert că mingile rotunde se vor simți mereu imperfecte și se vor rostogoli la comandă în direcția indicată. Ca orice ștaif care se respectă, avea mereu un ac la îndemână pentru a dezumfla pe oricine și orice.
Un loc special în inima lui îl ocupau lăudătorii, personaje aflate mai tot timpul în pericol vital; cunoașteți vorba „ți-au murit lăudătorii?”. Nu accepta păreri contrare, adoratorii erau utilizați în scopul închiderii subiectelor sensibile și gurilor deschise în scop de vorbă. Zgomotul de fond trebuia să-i fie mereu prielnic, niciodată potrivnic. Comentariile nefavorabile îi cauzau indispoziție, sarcina elogiatorilor era să le facă imposibile sau dispărute. Cu regia, vacarmul și decorul fals din jurul său, pierduse total contactul cu realitatea. Vedea în jur doar pace, armonie și oameni care îl cinstesc și apreciază, vanitatea îi era satisfăcută în mod deplin. Așa le plăcea miniștrilor din Alandalia!”
„În continuă stare de observație sau veghe, profesorii aveau activată alerta de performanță. Fiecare pedagog era în permanentă căutare de exponate pentru elevarul din dotare, un fel de insectar cu nume de elevi aflați în colecția personală. Cum vedeau un elev mai răsărit, îl înșfăcau cu ambele mâini și nu-i mai dădeau drumul sub nicio formă. Uneori, în scop de ambiționare elevească, le strecurau gânduri educaționale necurate:
Dacă nu iei premiu’ întâi,
Ești om fără căpătâi!
Colecționau premii școlare, așa cum alți entuziaști colecționează timbre sau suveniruri. Se țineau scai de elevii cu potențial până ce aceștia le cădeau în mreje. Era un fel de cursă de cai în care locul lighioanelor trapiste era luat de elevi studioși. Atleții minții aveau îndatorirea de a trece primii linia de sosire. La finiș îi aștepta zăhărelul reușitei și poza triumfului. Oriunde exista vreun concurs, zăreai cohorte de antrenori de studioși, cu ochii sfârâind după cupe, medalii, premii, diplome și onoruri. Cu cât aveau mai mulți gladiatori la întrecerile cunoașterii, cu atât le creșteau șansele de reușită! Apreciau performanța în sine, nu elevul performant. Profesorul cu cel mai mare morman de distincții obținut la alandaliadele școlare era considerat dascălul suprem. Reușitele erau celebrate la Palat, oportuniștii aveau o satisfacție deosebită în a strânge mâinile pricopsiților și a se fotografia cu ei. Din pozele cu performerii nu aveau cum să lipsească profitorii: succesul era al tuturor, eșecul putea fi doar al elevului.”
„Ce ești tu? Un biet profesor
Fără stare, fără bani,
Ca să fii asemeni mie
Tre’ să treacă mii de ani.
Spus în cheia politeții,
Ne încurci cu a ta școală,
Azi contează școala vieții,
Burta plină, mintea goală!
Porți de mână generații?
Meseria ți-e de aur?
Astea sunt elucubrații!
Cartea nu e vreun tezaur.
Dacă mințile-s închise
La elevi și la părinți,
Avem scopurile-atinse.
Ia și tu un pumn de-arginți!
Când politicul vorbește,
Tu să stai cu capu-n jos,
Să notezi ce se dorește
Și să îi zâmbești frumos.
Să nu fie multe gânduri,
Cugetări sau analize,
Iar cititul printre rânduri
Să îl schimbi cu vocalize.
Vezi-ți tu de ștersul tablei,
Ține-te de catalog!
Eu am treburi importante,
Nu mă-nvinge un pedagog.”
