Pe geaca de piele pe care a îmbrăcat-o la ședința foto scrie „Luminița”, deși pe ea o cheamă Lăcrămioara. Îmi dau seama că și eu am fost la un pas să-i spun așa la un moment dat, nu știu dacă subconștientul te face să crezi că numele ăsta i se potrivește mai bine. Cert e că așa au reținut cei de la clubul moto pe care îl frecventează împreună cu soțul ei. Și nu a mai ținut să rectifice greșeala. De altfel, a venit la ședința foto pe motor, deși, din cauza unei probleme cu urechea internă, a fost întotdeauna doar pasager.
Părinții o voiau inginer
Ea se dorea jurnalist. A ales engleza. O decizie safe, ai putea spune, însă destul de exotică pentru anii ’80. „Am urmat Filologie după un eșec la Inginerie și, mai curând, aș spune că profesia m-a ales pe mine. Când termini liceul în anii ’80, ca mine, perspectiva de-a deveni profesor poate să pară sinistră, motiv pentru care familia a insistat să fac orice altceva în afară de lucrurile care mă interesau.” În timpul facultății, i-ar fi plăcut să devină jurnalist, însă ca tânără mamă și-a dat repede seama că e o meserie care i-ar fi consumat majoritatea timpului. Prin urmare, a optat pentru învățământ, iar întâmplarea a făcut să i se potrivească mănușă. „Am predat engleză de la început, cu un scurt intermezzo în care am predat în paralel și română și engleză, atunci când i-am ținut locul unei colege aflată în concediu de creștere a copilului. Experiența a venit ca o confirmare a faptului că nu-mi doresc să predau română. Dacă aș putea să predau doar gramatică ar fi bine, dar lucrul ăsta nu se poate, iar predarea literaturii române nu e pentru mine. Este atât de veche, de ofilită, de întristătoare și de neatractivă pentru elevi, încât mi s-a părut un chin pe care am preferat să îl evit.”
De ce totuși engleza, și nu franceza, pe care o știa foarte bine la sfârșitul liceului? „Și asta a fost motiv de scandal cu familia, pentru că la momentul respectiv eram fluentă în franceză. Dar engleza mi se părea mult mai ofertantă. Era ceva complet nou în 88-89, aveai acces la biblioteca Consiliului Britanic, puteai să citești o sumedenie de cărți acolo, era limba filmelor, a muzicii. Am învățat-o cu meditator, pentru că nu am studiat-o în liceu, unde am făcut doar franceză și rusă.” Presară multe fraze în engleză în conversație. Așa face și acum: „Mi-a trebuit cam un an și jumătate pentru a ajunge from zero to hero, adică pentru a reuși la admiterea la facultate”.
Lăcrămioara își alege cu grijă cuvintele, poate ca o reacție de apărare în fața conflictelor și diferențelor ideologice pe care le-a avut de-a lungul timpului cu cei de lângă ea. Nu cosmetizează adevărul, dar are grijă să se facă bine înțeleasă. Să nu lase loc de interpretări. Observi la ea o oarecare resemnare. Apoi, imediat, o luptă pe care încă o dă pentru a găsi lucruri care s-o motiveze să continue.
Lacrimi, durere și amatorism. Online
Îmi spune că i-a fost puțin mai ușor decât colegilor ei care predau discipline exacte, de științe. „Foloseam deja site-uri, filmulețe de pe YouTube și atunci a fost relativ ușor să le integrez în cadrul orelor online.” Dar la scurt timp elevii și-au pierdut din interes, pe fondul degringoladei generale. Nu exista miză, nu existau reguli. Mulți au devenit indiferenți.
În lipsa unor măsuri oficiale, fiecare instituție școlară s-a organizat cum a știut mai bine. La Liceul A.D. Xenopol, unde predă Lăcrămioara, s-au luat măsuri din timp. Însă la nivel național, lucrurile nu au stat peste tot bine. Pe alocuri, situația a fost dezastruoasă. „Fiecare a lucrat pe ce platformă a vrut și cum a vrut. Ministerul a venit cu o lungă listă de platforme. Au urmat o confuzie și o derută totale. Ce folosim? Încerci WebEx, încerci Zoom, Hangouts. Unul dintre copii spune: Doamnă, Discord e de vis. Hai pe Discord, îți faci cont. Stați să vedeți ce bun e dashboard-ul ăla! Altă colegă zice că nu ai nevoie de dashboard-ul ăla, îți trebuie tabla cutare. Au fost școli în care anumite materii nu s-au făcut deloc, și atunci, acea obligativitate a orelor online a existat numai pe hârtie.”
Problema se putea rezolva relativ simplu, crede Lăcrămioara. „Imediat după ce s-au suspendat cursurile, primele zile trebuiau dedicate evaluării resurselor, care s-a făcut mult mai târziu. Nu poți să ții o întreagă generație pe loc. Sigur că e o tragedie că unii copii din mediile defavorizate nu au acces la tehnologie, dar, pe de altă parte, trebuia găsită o soluție din care să rezulte un act educațional decent pentru majoritatea. Ca o paranteză, mi se pare absurd să susții că ești cadru didactic și să nu ai acces la un calculator. A, sigur că îl împarți cu copiii, cu soțul sau soția, dar să spui că nu ai niciunul? E doar un pretext ca să nu-ți faci treaba. A fost tipica dezordine românească. Și un cutremur te prinde nepregătit, dar important e ce faci după, ca să salvezi cât mai multe vieți.”
Strategia pentru desfășurarea noului an școlar continuă să lipsească, așa că profesorii, printre care și Lăcrămioara, nu pot decât să ghicească ce se va întâmpla mai departe. „Oricare ar fi evoluția pe care ar avea-o această pandemie, cred în mod categoric că Ministerul ar trebui să permită continuarea orelor online. Indiferent de opoziția sindicatelor, de reținerile pe care le-ar putea avea cadrele didactice sau părinții. Sau să implementeze minimum o zi pe săptămână, obligatoriu, în toate școlile, de predare online. Pentru că există instrumente. Este nevoie atât de cursuri de predare online pentru profesori, cât și de învățare online pentru elevi. Este doar o impresie că avem de-a face cu o generație care stăpânește foarte bine calculatorul. Una este să știi să folosești TikTok și Instagram și cu totul altceva este ceea ce se întâmplă în timpul orelor de TIC.”
Romeo & Julieta sau Fast & Furious?
Uneori ajunge în clasă și se izbește de un zid de indiferență. E aproape imposibil să-i scoți din amorțire când trebuie să predai după programă. Și atunci recurge la improvizații. Într-un an le-a gătit în timp ce le vorbea în limba engleză. S-a filmat și le-a postat filmulețul ca un pretext de predare. Așa a reactualizat noțiunile legate de substantiv, pe care le făcuse exact înainte de intrarea în izolare. Le-a lansat provocarea să facă și ei același lucru.
În 25 de ani, a schimbat trei școli. „Am plecat de la Colegiul Caragiale, unde eram suplinitoare și unde aș fi putut să mă titularizez, numai că mi-am dorit cel mai apropiat liceu de casă, pentru a fi aproape de copil, care se îmbolnăvea des. Am stat la Liceul Teoretic Mihail Sadoveanu 20 de ani. Aici am făcut și cele mai bune lucruri din viața mea de profesor, de locul ăsta mă leagă și cele mai calde amintiri și o sumedenie dintre prietenii mei de-acum mi-au fost elevi. Acum trei ani m-am mutat la Colegiul A.D. Xenopol din dorința de-a face ceva nou și a fost într-adevăr ceva complet nou. După 22 de ani de învățământ teoretic, am trecut la învățământ vocațional. Predau celor care au ales profil economic, respectiv turism. Aceeași engleză care se predă și la liceele teoretice pentru că, iată, vocaționalul românesc vine cu o altă surpriză, nu oferă o curriculă adaptată pentru turism sau domeniul economic.”
Și ajungem la problema manualelor.
„Sunt atât de proaste, înfiorător de vechi și desuete, încât un profesor normal care se ține de ele nu face decât să-i plictisească până la moarte pe copii. La clasele a IX-a se lucrează după un manual care se punea la punct în urmă cu 27 de ani, la momentul respectiv avea texte funny despre muzică. Despre muzica de pe vremea părinților acestor copii. Tot din manual, trebuie să le dai exemple de filme, printre care Romeo și Julieta, de Franco Zeffirelli. Lasă-l pe Zeffirelli, dar cine e Romeo ăsta? Romeo Fantastik, cine e? Una este să te referi la Fast & Furious, care poate că ar prinde elevul – l-a văzut, e altceva –, alta să le dai ca reper filme de acum 30 și mai bine de ani.”
Avea 46 de ani când și-a făcut primul tatuaj.
„Mi s-a întâmplat să am reacții de genul «Păi ce fel de profesor sunteți dumneavoastră cu tatuajele astea?» Și am replicat: «De engleză. Ce legătură are? Nu vin la oră? Ba da, poate chiar mai mult decât unii dintre cei netatuați. Nu scriu? Nu predau? Nu lucrez cu copilul? Era mai bine dacă eram tatuată din cap până-n picioare, în afară de mâini? Atunci nu mă vedeai și ziceai că-s cel mai bun profesor? Dintr-o dată, faptul că îmi vezi tatuajul înseamnă că nu mai sunt un profesor bun? Păi, ce-are coada vacii cu ștampila Primăriei? Du-te în străinătate și-ai să vezi medici tatuați din cap până-n picioare, profesori tatuați, nimeni nu se-ntreabă nimic de genul ăsta.”
Dar cum a ajuns să se tatueze la 46 de ani? „Mi se pare mult mai înfricoșătoare perspectiva de a nu-ți asuma ce ți-ar plăcea să faci, decât aceea de a-ți asuma ce ai decis să faci. Și apoi, mi s-a părut o chestiune de onestitate să nu mă ascund – nu merg la școală cu mânecă lungă prinsă la încheietură și nu mă prefac că sunt altceva decât ceea ce sunt. Sunt un profesor ca oricare alt profesor, numai că sunt tatuată. Atât.”
Cum au reacționat colegii? „Unii dintre ei au afișat dezgust. Li s-a părut de neînțeles și un motiv suficient de bun să nu mai discute cu mine. Alții mi-au spus direct că nu se așteptau la așa ceva din partea mea. Le-am replicat că, în primul rând, tatuajele nu-mi afectează în niciun fel activitatea profesională. Nu mă împiedică nici să ridic mâna să scriu la tablă, nici să car testele în geantă și apoi să le corectez, nici să ascult copilul sau să îmi fac treaba, în general. Când m-am mutat și am mers la discuția pentru depunerea dosarului i-am arătat directoarei tatuajele, m-am gândit să o scutesc de o surpriză.”
Pe de altă parte, îmi spune, sunt mulți copii tatuați de pe la 14-15 ani.
„Și atunci e cumva ipocrit să vii și să te scandalizezi de un profesor care are tatuaje, când ai copii care se plimbă prin școală, la 15 ani, tatuați.”
Totuși, nu este un suporter fervent al tatuajelor. „Nu, nu. Nuuu.” Accentuează acest „nu”, îl lungește. „Presupune multă responsabilitate să faci un astfel de gest, trebuie să știi foarte bine ce vrei și este indicat să fii cât mai matur. Nu înțeleg sub nicio formă părinții care sunt de acord să-și tatueze copiii. Am trecut prin asta cu băiatul meu cel mare și mulți ani mai târziu mi-a mulțumit. Acum nici măcar nu-și mai dorește.”
În cazul ei, însă, a fost o dorință puternică. „Tatuajele nu sunt nici pe departe un apanaj al culturii moderne. Există corpuri mumificate descoperite prin diverse colțuri ale lumii, de la America de Sud și până aici, în Europa, care au pe ele tatuaje mai elaborate sau mai simple, cu un rol important în comunitate. Tatuajele pot fi o formă de artă, până la urmă, dacă trecem peste anumite prejudecăți. O operă de artă săpată în pielea fiecărui individ. Eu le-am personalizat. Primul dintre ele a fost cel care trebuia să adune obsesiile mele: cărțile, frica de timp și dorința de a fi mai înțeleaptă. Apoi, am vrut un tatuaj care unifică toate religiile lumii, pentru că așa cred eu, că Dumnezeu e doar unul pentru toți. Pe urmă, am vrut să alung frica de moarte, pe care am tatuat-o în stilul mexican. Mai port pe piele și un portret al mamei, de care m-am despărțit acum foarte mulți ani.”