Isabella Chiais are primele ore din anul 2020-2021, la clasa a XII-a. O clasă plină de măști o întâmpină de cum intră.
Bucuroși de începerea școlii și că-și văd profesoara, încep să vorbească tare, să spargă bariera măștii, să o întrebe, să-i povestească. Măștile îi fac pe tineri mai dornici să fie auziți.
Imediat, Isabella îi roagă să facă liniște. Nu e mereu ușor să te impui în fața unei clase de adolescenți.
Puterea care i se dă profesorului în școlile românești este mai mică decât cea pe care o au profesorii italieni la ei acasă. Asta a fost printre primele constatări ale Isabellei, când a ajuns la catedra din cartierul Titan.
Note pentru carte, note pentru indisciplină
În școlile italiene există pârghii administrative pentru situațiile în care ai elevi foarte indisciplinați.
„Aici sunt clasele cu mai mulți elevi și e clar că acolo unde sunt mai mulți elevi, e mai multă vioiciune. În școala românească nu există aceste mijloace de pedeapsă, de genul atenționărilor verbale, un fel de notificări. Voi dați note pentru performanța educațională, dar noi avem note și pentru atenționări comportamentale”, spune ea.
”Le poți pune în catalog, apoi în caietul personal, apoi îi chemi părinții la școală și la final directoratul școlii îl poate suspenda pe acel elev care nu se comportă bine”, ne explică sistemul profa de italiană.
Și la noi există instituția notei proaste la purtare, dar se recurge la ea în cazuri extreme. În general, profesorul se descurcă. Italienii explică frumos diversitatea lumii: „paese che vai, problemi che trovi” („în orice țară ai merge, vei găsi probleme”). E diferit de împăciuitorul „câte bordeie, atâtea obiceie”.
Directoarea Liceului „Dante Alighieri”, Maria Dan, vorbește italiană și profesoara spune că asta a încurajat-o. „Când au fost probleme cu elevii, rare e drept, a venit în clasă și a vorbit cu elevii și asta m-a ajutat mult.”
„Ultimii ani din cariera mea de profesoară mi-i petrec la București”
Profa are emoții. E prima zi în care intră la catedră după jumătate de an. Starea de urgență a petrecut-o în România și a predat online. Recunoaște că a fost o provocare să se adapteze la învățământul online și speră că vor putea rămâne la catedră, fizic, mult timp. Dar vor vedea.
Are emoții și pentru că acum România are atât de multe cazuri de coronavirus. Soțul ei care o vizita aproape săptămânal în anii trecuți, nu mai poate veni acum. „E un zbor de o oră jumătate. Să ajungi la Milano faci mai mult în mașină.”
A știut dintotdeauna că va fi profesoară. Au inspirat-o profesorii pe care i-a avut în liceu. Și dintotdeauna a știut că va ajunge și să predea în străinătate. „Acest vis l-am avut dintotdeauna, dar evident, întâi te căsătorești, apoi apar copiii. Acum, ultimii ani din cariera mea de profesoară mi-i petrec la București. Apoi ies la pensie.”
63 de milioane de vorbitori de italiană în lume
Cum a ajuns aici? Acum mai bine de trei ani s-a ivit un concurs la Roma pentru a putea preda în afară. Ministerul Educației din Italia le oferă mai multe variante profesorilor să predea în alte țări: ca suplinitori sau în școli cu predare în italiană, în școli private sau ca lectori în universități. Și Ministerul Educației din România le oferă profesorilor posibilitatea să meargă să predea limba și cultura română copiilor din diaspora, oportunitate creată după valul mare de migranți.
Diferența la italieni e că ei le predau în special străinilor, fac un misionariat cultural având umbra unui imperiu de cinstit și o limbă cu 63 de milioane de vorbitori în lume.
Concursul ca să ajungi în străinătate are o procedură stufoasă, dar Isabella a reușit să obțină un post. „Mie mi s-a dat de ales între Alexandria (Egipt), Asmara (Eritreea), București și Praga. Eu am ales București, aș putea spune aleatoriu. În Africa nu m-aș fi dus, îmi era teamă, m-am documentat înainte. M-am gândit că n-am mai văzut București, suntem puțin și frați de limbă și am zis să încerc să vin aici”, povestește profesoara. A avut doar trei zile la dispoziție să facă alegerea. Nu regretă deloc.
Unde există pizza veritabilă și italienii se simt acasă
Bucureștiul și școala românească au fost o revelație pentru italianca venită de la o școală foarte bună din Vicenza, Veneto.
A găsit aici până și pizza veritabilă, cu gustul de acasă, la un restaurant din Piața Unirii. Acolo se vede cu alte italience care lucrează în București.
După ce a folosit un an mijloacele de transport în comun, și-a adus aici mașina personală. Și în ciuda traficului, Isabella tot găsește că Bucureștiul e un oraș liniștit. Ar putea spune că în afara familie, găsește tot ce avea în Italia și aici. Și asta îi dă un confort.
Înainte să ajungă aici, discursul din media despre românii hoți o făcuse să aibă emoții.
Am găsit aici un metrou curat, care vine la timp, un oraș curat, liniștit. În realitate, aici nu există acea teamă de infracționalitate și asta e foarte pozitiv. Mă simt foarte bine.
„Eu vin din Vicenza, un oraș din Veneto, predam acolo la ultimele trei clase într-un liceu bun, aveam elevi foarte buni. Acolo liceul are cinci ani. Aici am găsit metodologii diferite, atitudini diferite, dar nu m-am demoralizat. Uneori le-am predat elevilor după regulile italiene, lăsându-le puțin mai multă libertate. La început au fost uimiți, dar apoi am avut parte de multă apreciere. La sfârșitul anului au venit să mă caute. Pot spune că în acești trei ani am adunat deja roadele muncii mele”, spune profa.
Teamă există în școli și în București, și în Vicenza
Pe holurile liceului „Dante” se sună într-una. La 10, la și 15, la și 45, la fix. Pauzele sunt diferite ca elevii să nu se întâlnească. Din când în când apar profesori cu măști care merg să schimbe catalogul.
S-au întors la școală, dar a rămas puțin din libertatea și relaxarea de dinainte de pandemie. Când ajung în fața cancelariei, profesorii mai aruncă un ochi către copiii din pauză, în caz că mai trebuie să le strige un: „păstrați distanța!”.
Confuzie și teamă există și în rândul profesorilor din Italia. „Am fost în fosta mea școală pentru că trebuia să duc niște documente acolo și am perceput o frică imensă. Puseseră în clase acele divizoare din plastic”.
Dar în sistemele mai avansate de educație sunt și avantaje. ”Nu au problema care este aici și anume faptul că școala trebuie să stea deschisă toată ziua, cu două ture. Acolo pot închide școala după-amiază și e mai simplă organizarea. Dar și ei au lucrat anul trecut foarte mult, erau foarte obosiți și a fost o experiență apăsătoare pentru pentru toți. Și au început anul cu multă teamă”, spune profa.
Cel care predă în viitor
Cu toată că și regiunea Veneto a fost una dintre cele mai lovite la începutul pandemiei, lucrurile s-au redresat și acum lumea este mai relaxată. Totul se datorează unui guvernator la zonei care a făcut multe teste și a impus restricții imediat.
Speră ca și România să urmeze calea asta și să țină sub control contagiunea. În ciuda fricii, încearcă să se concentreze pe lucrurile frumoase din viața de profesor. Elevii o surprind mereu. E bucuroasă să aibă elevi români la nivelul celor din Italia la literatură.
„Am și elevi excepționali. Apoi mai sunt elevi care au trăit un an în Italia sau au părinți care lucrează acolo și sunt norocoși fiindcă ei cunosc puțin limba italiană și unii ajung să fie la nivelul elevilor italieni. Dar e o limbă dificilă. Ca și româna”, spune profesoara.
A încercat și ea să învețe limba „soră”. A fost la cursurile de la Institutul Cultural Român. Înțelege acum româna și poate purta o conversație minimă. Iar legătura ei cu România a devenit, de fapt, mai profundă locuind aici. Pentru că predă, așa cum spune, în viitor. E o definiție surâzătoare și modestă a meseriei de dascăl. Cel care predă în viitor.
