Profesorii nu sunt zei. Nici părinții

Profesorii nu sunt zei. Nici părinții

Părinți care comunică deschis, profesori empatici, copii care știu să pună întrebări. Experta în parenting Urania Cremene vorbește despre construirea de relații sănătoase între toți cei implicați în educație.

17.07.2018

De Maria Bercea
 
Școala9: Care sunt cele mai întâlnite probleme de acomodare la mediul școlar pentru copiii din clasele primare și cum pot fi ele prevenite de către părinți?

Urania Cremene: Răspunsul la această întrebare depinde foarte mult de anumiți factori: ce s-a întâmplat în mediul în care a trăit copilul, până la înscrierea în orice sistem de învățământ. Mai precis: copilul a fost la grădiniță? Desprinderea de familie s-a făcut organic și treptat? Acomodarea la grădiniță a fost una sănătoasă? Copilul a învățat, până la vârsta școlară, să aibă grijă de el însuși și să-și asume responsabilități adaptate vârstei lui? A învățat să prevină și să gestioneze conflicte? A învățat să-și exprime punctul de vedere într-un mod în care și cealaltă persoană să fie inclusă, cu grijă, cu atenție și empatie? Știe să aibă grijă de lucrurile personale și înțelege că anumite treburi (responsabilități în cadrul familiei și locuinței) sunt ale lui exclusiv? Un copil care învață (cel puțin) aceste lucruri până la integrarea într-un colectiv are șanse mult mai mari să se simtă încrezător că poate face față provocărilor, că se poate descurca singur, că poate obține ceea ce-și dorește într-un mod asertiv, elegant, empatic. Problemele, de aceea, apar mai ales acolo unde copiii au fost protejați excesiv, nu au fost inițial învățați, apoi lăsați să-și rezolve singuri problemele, unde atitudinea este aceea de „mie mi se cuvine totul”, unde atenția a fost obținută preponderent prin comportamente negative, unde n-a existat implicarea copilului și nici însămânțarea spiritului de echipă.

Alte aspecte țin de nevoile psihologice de bază ale copilului și de felul în care ne asigurăm că acestea sunt satisfăcute. Asta înseamnă, în primul rând, să ne cunoaștem foarte bine copilul și să putem transmite aceste particularități cadrului didactic care urmează să-l primească. Pentru un copil cu nevoie mare de conectare, este esențial ca învățătoarea/învățătorul să construiască o relație de încredere, unu-la-unu, copilul să se simtă unic, să i se spună pe nume, să fie privit în ochi, implicat în activități, atins pe umăr în timp ce învățătoarea trece printre rânduri. Un astfel de copil are nevoie de prieteni, iar ceea ce putem noi face, ca părinți, ar fi să ajutăm copilul să dezvolte prietenii în afara orelor de școală cu unul-doi colegi cu care să se viziteze, să comunice diferit, într-un cadru personal, care permite cunoașterea profundă. Un copil cu nevoie mare de învățare, curios, are nevoie de provocare. De răspuns la întrebări, de implicare în găsirea de soluții. Asta doar pentru a oferi câteva exemple... Multe provocări sunt prevenite atunci când părinții își cunosc copilul și asigură o comunicare deschisă și transparentă cu cadrul didactic.

Ș9: Odată cu creșterea popularității grădinițelor pe sistem alternativ, care promovează libertatea, creativitatea, descoperirea, învățarea în ritmul propriu, mulți copii care intră apoi la școală în sistemul de stat se pot găsi nepregătiți să facă față rigorilor și competitivității din învățământul de masă. Ce putem face pentru a ușura această tranziție?

U. C.: Este ca și cum ne-am întreba: am 39 la picior... Cum aș putea încălța această pereche de încălțări, care este mărimea 36? Aș vrea să plecăm de la următoarea convingere (a mea, desigur): sistemul de învățământ bazat pe rigori, pe uniformitate, pe competitivitate (de dragul competitivității), pe comparații, pe obediență, centrat pe profesor, iar nu pe elev, unde predarea se face în același ritm pentru toți copiii, într-o comunicare unidirecțională de la profesor către elevi, unde informațiile sunt rupte unele de altele și neintegrate, unde copiii nu sunt provocați să gândească și să facă legături iar lucrul individual este încurajat în defavoarea proiectelor în echipă este un sistem depășit, fără nicio legătură cu realitatea în care trăim și cu viitorul pentru care îi pregătim pe copiii noștri. Copiii se împotrivesc acestui sistem pur și simplu pentru că nu este autentic, nu este folositor, informațiile sunt fie irelevante, fie împachetate în cutii de carton de către cadre didactice care ar vrea să fie oriunde în altă parte decât între copii. Problema nu este, așadar, la copil. Nici la părinți. Problema este în cel mai neperformant sistem de învățământ din UE. Dacă treaba noastră de părinți a fost făcută (și de multe ori nu este, căci nu putem da vina doar pe sistemul de învățământ și pe cadrele didactice), iar copilul a învățat (repet) ce înseamnă responsabilitate, cooperare (nu obediență), știe că există limite și înțelege și de ce sunt așezate acolo, știe să prevină și să gestioneze conflicte, știe să adreseze întrebări când nu înțelege ceva, a fost învățat să se gândească la soluții, nu să rezolve cineva toate problemele pentru el, atunci drumul mai departe este preluat de cadrele didactice, într-o comunicare continuă cu părinții. Nicio ființă umană (nicio ființă!) nu întâmpină vreo problemă de adaptare acolo unde este BINE. Bine nu înseamnă că pot să fac orice, oricând și că rezultatele apar fără efort, sau fără greșeli. Bine înseamnă că mă simt respectat, unic, văzut, integrat, că părerea mea contează, că adultul din fața mea este competent, atent la nevoile mele, îmi captează atenția și interesul, mă provoacă să gândesc și să găsesc răspunsuri, învăț lucruri interesante, pot lua decizii pentru mine și am opțiuni, care îmi pot fi impuse între limite pe care este important să le înțeleg. Când aceste ingrediente există, niciun copil nu se împotrivește. Și problema nu este atât la sistem(e), ci la oamenii care aplică sistemele. Am întâlnit oameni extraordinari în sistemul de învățământ de stat și am întâlnit oameni mai puțin haruiți în sistemele de învățământ așa-zis alternative. Suntem într-un context în care cam facem experimente pe proprii copii…

Ș9: Uneori copiii au un comportament acasă și cu totul altul la grădiniță sau la școală. Cum se explică acest lucru? Ce pot face părinții în cazul în care cei mici sunt „cuminți” și ascultători acasă, dar nu pot fi „ținuți în frâu” la grădiniță sau la școală? Este misiunea părintelui să rezolve această problemă sau a cadrului didactic?

U. C.: Îmi place foarte mult această întrebare și o primesc foarte des, în diferite forme: copilul meu mănâncă singur la grădiniță/școală, dar acasă încă se așteaptă să-i bag lingurița în gură. Se îmbracă singur, dar acasă nu. Cu tata este cooperant, cu mama este mereu într-o luptă. Aș propune să ne uităm la cauză, iar apoi să găsim împreună răspunsul la întrebare (care va deveni evident). Pentru a duce la îndeplinire orice abilitate/comportament, un copil are nevoie să ȘTIE (să aibă informația teoretică, pe care să o înțeleagă) ce anume se cere de la el și cum se face acea activitate. Mai exact, dacă mă îmbrac singur, ar fi bine să știu în ce ordine să-mi îmbrac hainele. Asta ca să nu risc să ies din casă cu lenjeria intimă peste pantaloni. Mai apoi, un copil trebuie să POATĂ să ducă la îndeplinire acea sarcină. Să poată fizic – să fie apt să o facă, să fie la vârsta la care o poate duce la îndeplinire (un copil de un an și jumătate probabil nu se va putea îmbrăca singur), și să VREA să o ducă la îndeplinire. Aici avem de-a face cu o perspectivă motivațională, care îmbracă aspecte foarte sensibile. Pot să vreau pentru că altfel mi se întâmplă ceva rău, sau pentru că primesc o recompensă dacă fac (motivație impusă, autoimpusă), ceea ce îmi oferă o motivație externă, de scurtă durată, sau pot să vreau pentru că vreau eu. Pentru că înțeleg acel comportament, pentru că a devenit firesc pentru mine, pentru că îl văd demonstrat în jurul meu, pentru că îmi place să fac asta sau pentru că înțeleg că îmi face mie rău dacă nu îl duc la îndeplinire. Este pentru mine, nu pentru ceilalți. Motivația devine astfel internă și de lungă durată. O altă perspectivă este legată de îndeplinirea nevoilor mele psihologice de bază. Dacă nevoia mea de atenție/iubire nu a fost satisfăcută, sau dacă am învățat să mi-o satisfac prin comportamente negative (vorbesc urât, de exemplu, moment în care părintele sau cadrul didactic se uită la mine), atunci acest comportament este doar unul învățat, care mă ajută să-mi satisfac o nevoie. În concluzie: atunci când un copil a demonstrat că știe, că poate și că vrea să demonstreze anumite comportamente (constant, nu doar o dată) într-un anumit context (acasă, de exemplu), dar nu și la școală, cu un părinte (tatăl), dar nu și cu mama, atunci problema este la mediul (persoana) în care apare comportamentul negativ sau refuzul de a demonstra un anumit comportament. Dacă un copil este cooperant acasă, dar refuză să se conformeze la școală, cel mai probabil nevoia lui de autonomie este încălcată. Cadrul didactic încearcă, așadar, să obțină OBEDIENȚA copilului, iar nu COOPERAREA lui. Această nuanță este extrem de importantă. Un exemplu pentru tine, adultul care citește acest interviu, pentru a te ajuta să faci diferența: șeful tău vine la tine și îți spune: „Te rog să-ți închizi Facebook-ul în acest moment! Mă uit la tine de jumătate de oră și, în loc să muncești, tu te uiți la poze! Dacă se mai întâmplă să te mai văd o dată, o să se lase cu consecințe urâte pentru tine!” Cum te simți în acest moment? La ce te gândești? Aș putea presupune că acest comportament nu va înceta, dar te vei ascunde mai bine. Ți s-a spus „dacă te mai vad”... așadar te vei asigura că nu vei fi văzut. Dar dacă șeful tău vine și-ți spune: „Știi, mă uit de jumătate de oră la tine și văd că ești pe Facebook. Cu toții avem nevoie de deconectare din când în când și fac și eu asta, câteodată. Mă îngrijorează însă că suntem în urmă cu un deadline și am nevoie, eu și întreaga echipă, de contribuția ta, fără de care proiectul nu poate fi finalizat. Pe de altă parte, exemplul personal contează și ceea ce faci tu acum poate fi preluat și de alți colegi și nu pot lăsa asta să se întâmple. Pot să contez pe tine că îți duci responsabilitățile până la capăt, în timpul agreat și că păstrezi Facebook pentru spațiul privat?” Cum te simți acum? La ce te gândești? Așa-i că, deși e neplăcut acest feedback, te simți respectat, văzut, neînvinovățit, responsabilizat? Să ne întoarcem la copii: atunci când li se dau ordine de sus, copiii se opun. Ceea ce putem face este să sugerăm unui astfel de profesor cum ar putea obține comportamentul dorit de la copilul nostru, fără să impunem, fără să arătăm că știm noi mai bine. Plecăm de la empatie, de la înțelegerea faptului că e greu de construit o relație unică cu fiecare copil din cei 30 (dar se poate, am văzut-o întâmplându-se de multe ori!), și că noi procedăm într-un fel, care funcționează aproape de fiecare dată. Ar fi oare persoana din fața noastră dispusă să asculte care ar fi opțiunile?

Ș9: Cum poate fi construită o relație sănătoasă părinte-profesor/școală, în beneficiul copilului?

U. C.: Ce putem noi face este să accentuăm importanța învățării (nu a performanțelor școlare, sau notelor/medaliilor) și că învățarea, informația poate câteodată să vină de la persoane care nu ne plac foarte mult. Este important să ne ajutăm copilul să înțeleagă că poate învăța și de la oameni pe care nu și i-ar dori prieteni. În plus, să ne asigurăm că arătăm respect cadrelor didactice atât în conversație directă cu ei, cât și acasă. Dacă noi comentăm negativ un cadru didactic de față cu copilul, cât de mult respect poate arăta copilul acelui profesor? Exemplul personal este iarăși important. Cât de mult vede copilul că și noi, părinții, învățăm? Că citim, că mergem la cursuri, căutăm informații pe internet (nu doar filme), întrebăm când nu știm o informație și ne bucurăm când am învățat ceva nou? Cât de mult învățarea este parte din viața noastră zilnică? Cum ne ducem responsabilitățile la îndeplinire și cât de evident este asta pentru copil? Cât de multă pasiune punem în ceea ce facem, sau transmitem doar că ceea ce facem este strict pentru bani? Cât de mult vorbim cu acel cadru didactic despre copil? Cât de dornici ne arătăm să lucrăm împreună cu învățătorul pentru binele copilului? Care este atitudinea noastră față de acea persoană, față de școală, în general? Cum reușim să „traducem” informația pe care o învață copilul în exemple concrete, din viața reală? Cum îl ajutăm să le folosească? Să le predea și altora, poate? Poate nouă?

Ș9: Cum gestionăm situațiile în care părinții nu sunt pe aceeași lungime de undă cu educatorul/învățătorul/profesorul?

U. C.: Procedăm în exact aceeași manieră în care se gestionează orice conflict între două persoane, care își doresc să lucreze împreună la îmbunătățirea unei relații. Împreună este cheia, în căutarea unor soluții câștig-câștig-câștig. Copilul, cadrul didactic și părinții. Mai exact, aș propune ca un părinte care se găsește într-o astfel de situație să-și facă o listă cu acele reguli sau comportamente pe care nu le tolerează la cadrul didactic și să aibă o explicație a „de ce-ului” din spate. Mai apoi, să scrie cum anume gestionează el aceleași situații. Ce spune, ce face și de ce. Cu temele făcute, să provoace o întâlnire cu acel cadru didactic, în care începutul discuției ar putea suna așa: „Am provocat această întâlnire pentru că există anumite abordări pe care le-am văzut întâmplându-se și aș vrea să știu și părerea dumneavoastră despre cum putem face în așa fel încât și eu să mă simt liniștit cu privire la timpul pe care fiul meu/fiica mea îl petrece la școală și dumneavoastră, că aveți în mine un aliat. Copiii sunt cei mai importanți, așa-i?”. De aici mai departe, dacă ne păstrăm mintea și sufletul deschise la idei, la sugestii, dacă putem renunța la unele lucruri fără să ne păstrăm ficși pe poziție, putem obține foarte multe. Dacă nu reușim asta, există aproape de fiecare dată o alegere…

Ș9: Cum ne poziționăm ca părinți atunci când învățătorul sau profesorul le transmite copiilor informații/atitudini cu care nu suntem de acord sau pe care le considerăm greșite?

U. C.: Cred că este important să predăm următoarea lecție (pe care eu o predau copilului meu de când am început să-i comunic „adevăruri”): ceea ce credem astăzi – sau ceea ce învățăm astăzi – este doar o versiune a unui adevăr mai mare, sau este ceea ce credem astăzi. Mâine putem să credem altceva, sau să obținem informații noi, care să ne facă să aruncăm la gunoi ceea ce credeam, până ieri. În afara științelor fixe, tot ceea ce învățăm sunt opinii ale unor oameni, teorii, puncte de vedere bazate pe anumite fapte (nu neapărat obiective). Mai exact, până nu demult se credea că Pământul este plat. Oamenii își luau sânge să scape de boală. Istoria pe care noi o învățăm despre războaiele cu turcii este versiunea noastră. În manualele turcilor, poveștile arată destul de diferit... Unele persoane cred că oamenii se trag din maimuță. Alții, că sunt plămădiți de Dumnezeu, alții că suntem picați pe planetă dintr-o altă galaxie. Că suntem făuriți de extratereștri. Care este adevărul? Adevărul este că nicio teorie nu poate fi susținută 100%. Învățăm versiuni de adevăruri. Dacă ne păstrăm mintea deschisă, atunci nu vom refuza o altă versiune. O vom analiza și vedem în ce măsură intră în noi, sau nu. A rămâne ficși în idei și convingeri este împotriva învățării. Putem spune copilului așa: doamna profesoară crede asta. Eu cred asta. Alți oameni cred asta. Cum este de fapt? Ultima teorie ar susține ceea ce cred eu. Probabil doamna profesoară nu este la curent cu această ultimă teorie. Hai să ne uităm la consecințe, pentru noi. Ce s-ar întâmpla dacă facem așa? Dar dacă procedezi așa, ce-ai putea câștiga? Până la urmă, copiii noștri, ca și noi de altfel, vor avea multe modele. Universul este într-un continuu echilibru: unele persoane îi vor sprijini, altele îi vor provoca. Creșterea se face pe acești doi piloni. Dacă am primi doar sprijin, am cădea de pe picioare la cea mai mică provocare. Dacă am primi doar provocări, nu am avea combustibilul necesar pentru a crește. Responsabilitatea noastră de părinți este să „traducem” realitatea copilului cât de mult putem, pentru a-l ajuta să înțeleagă că nu există adevăr unic, că punctele de vedere sunt diferite, valorile – la fel și că fiecare persoană alege cum se comportă și-și asumă responsabilitatea pentru consecințe. Profesorii nu sunt zei. Nici noi nu suntem. Învățăm de la fiecare, atât cât ne poate oferi pentru creșterea noastră.

 

* Urania Cremene este expert în parenting, are o experiență de peste 15 ani ca trainer și public speaker și deține mai multe acreditări naționale și internaționale în urma unor formări ca Master Trainer, Coach și Facilitator.

Sursa foto: uraniacremene.ro

Maria Bercea

Senior Editor

În 12 ani, a scris la săptămânale, trimestriale și o agenție de știri și a coordonat o revistă pentru bărbați.

CUVINTE-CHEIE

elev părinte specialist parenting

Utilizăm cookie-uri și alte tehnologii similare necesare funcționării site-ului, analizării performanței, pentru a-ți oferi conținut personalizat după interese și preferințe, precum și pentru activitatea noastră de publicitate online. Detalii despre despre cookie-uri și gestionarea lor in Politica de Cookies
Accept toate cookie-urile