Cel mai mult pe lume îmi place să fiu reporter. Nu știam asta când am dat la Facultatea de Jurnalism la Iași, dar am avut fler. Până la Școala 9, în cei 18 ani de presă, am fost redactor-șef la „Opinia Studențească”, reporter la Evenimentul Zilei, Adevărul, TVR - Departamentul Știri, Digi 24 și la Libertatea. Îmi place să fiu pe teren, să vorbesc cu oamenii, să filmez, să montez, să documentez, să scriu.
Pentru elevii cu dificultăți de scriere și citire, peste care s-a așezat praful vacanței de vară, orele de recuperare sunt esențiale înainte de intrarea în noul an școlar. Școala 9 a asistat la o astfel de clasă, la școala din Sânpetru, Brașov, unde șapte elevi de clasa a II-a încearcă să răzbească prin materia de anul trecut. Învățătoarea Ramona Crețu, deși are un singur an în sistem, a înțeles nevoile elevilor ei și i-a adus pe o parte în bănci cu două săptămâni înainte de primul clopoțel: „În vacanțe adesea are loc un regres, mai ales în cazul copiilor cu dificultăți la scris și citit”.
Îmi amintesc de profesorul meu de română. Impunător, cu un mers regal. Intra în clasă (nu știu cum se făcea că ora de română era de cele mai multe ori după cea de sport), strâmba din nas și spunea: „Trei lucruri sunt urâte în lumea asta: să minți, să furi și să duhnești.” Înțelegeam ce voia să spună (mai ales atunci când folosea ultimul verb) și încercam din răsputeri să îndepărtăm de noi, în mica baie a școlii, cu apă rece, în acele vremuri în care antiperspirantele erau doar ilustrații de Neckermann, mirosul de transpirație. Ne atrăgea atenția acest ultim verb (bine, el nu folosea verbul „a duhni”, ci un altul, mult mai dur ca sonoritate), iar celelalte două treceau cumva în plan secund.
Camera din muzica de cameră se referea la apartamentele personale ale regelui unde se petreceau aceste recitaluri exclusiviste. Asta era în secolul al XVII-lea. Astăzi, saloanele ni se deschid nediscriminatoriu, așa că am pornit să aflu mai multe despre muzica de cameră a Bucureștilor Noi.