
Reporter la început de drum, #peteren și social media. În timpul liber își schimbă culoarea la păr ca pe dresuri.

Răducu Drăgan este în clasa a zecea la Școala Profesională Germană Kronstadt din Brașov. Pentru că a avut curajul să se ducă să învețe la oraș, și-a câștigat respectul în satul său Cutuș, care numără vreo 800 de locuitori. Practic, școala lui Răducu are mai mulți elevi decât are Cutuș locuitori. Și un cu totul alt univers. În plină pandemie, băiatul a umblat din poartă în poartă pe la vecinii lui să-i convingă să-și dea copiii la liceu.
Dacă vrei, poți. Dacă înveți, vei reuși. Cine e serios și muncește, îi va fi mai bine. Am auzit aceste marote de nenumărate ori. Cel mai recent, ministrul educației, Sorin Cîmpeanu, spunea despre copiii ce provin din familii sărace că dacă învață, pot cumula bursa socială cu cea de merit, iar asta să fie o motivație suficientă pentru părinți „să trimită copilul la școală, nu la muncă”. Am ales să vorbim astăzi despre măsurile de combatere a abandonului școlar, adesea prezentate ca un panaceu, dar care nu pot trece nici drept plasture. Și despre disprețul de a da, de la înălțimea privilegiatului, greutate voinței înaintea putinței.
Profesoara de engleză Teodora Trișcă, de la Liceul Tehnologic din Lechința, Bistrița-Năsăud, vrea ca în fiecare anotimp să aducă pe cineva care să facă cu elevii activități care nu sunt în orar: teatru, programare pe calculator, arte marțiale. Persoana interesată va locui timp de o lună în sat, va fi plătită și va face activități atât cu copiii care nu au parte de activități ca cei de la oraș, cât și cu profesorii lor.