Reporter la început de drum, #peteren și social media. În timpul liber își schimbă culoarea la păr ca pe dresuri.
Regizor american cu mână sigură și exprimare fluidă atât în registrul mainstream, cât și atunci când practică un cinema mai puțin accesibil, Gus Van Sant s-a preocupat mereu de adevărurile mai mari sau mai mici ale diferitelor categorii de marginali. În chip firesc, școlile nu lipsesc din decor.
Dacă vrei, poți. Dacă înveți, vei reuși. Cine e serios și muncește, îi va fi mai bine. Am auzit aceste marote de nenumărate ori. Cel mai recent, ministrul educației, Sorin Cîmpeanu, spunea despre copiii ce provin din familii sărace că dacă învață, pot cumula bursa socială cu cea de merit, iar asta să fie o motivație suficientă pentru părinți „să trimită copilul la școală, nu la muncă”. Am ales să vorbim astăzi despre măsurile de combatere a abandonului școlar, adesea prezentate ca un panaceu, dar care nu pot trece nici drept plasture. Și despre disprețul de a da, de la înălțimea privilegiatului, greutate voinței înaintea putinței.
„Un aparținător al unei persoane cu dizabilități este epuizat, este prins în multe drumuri, în justificări”, și-a spus Elena Iordănescu, co-fondatoarea asociației Incotera, când a gândit, deocamdată doar pe hârtie, podcastul „Deschide-TE”. Un podcast în care medici, psihologi și alți specialiști să ofere sprijin și îndrumare pentru părinții copiilor cu sindrom Down, dar și informații și ghidaj întregii comunități despre cum să se comporte și să adapteze inclusiv infrastructura.
