În urmă cu cinci ani, Luiza Apostu a pornit într-o călătorie pe la școli care folosesc metode alternative de învățare din Olanda, Belgia, Spania și Mexic. S-a întors în țară și a înființat Rubik, un afterschool care nu are profesori, ci ghizi de învățare, în care elevii își pot alege activitățile și pot intra nepoftiți în camera profesorilor - numită sugestiv „necancelarie”.
După un an și jumătate de pandemie, țările lumii caută soluții pentru a face școlile mai sigure împotriva amenințării Covid. Cele mai multe state europene vor să-i aducă pe toți copiii la școală în noul an, cum este Italia care pregătește un program pentru transport în comun adaptat orarului școlii. În Marea Britanie, profesorii vor clase mai bine ventilate. Iar în India, copiii care au devenit orfani în pandemie vor primi o sumă lunară până împlinesc 25 de ani și educație gratuită. Mai puțin norocoase, țări precum Mozambic, care se zbat de ani de zile în sărăcie, nu știu cum aducă mai mulți copii la școlile puține și adesea greu accesibile.
Pentru a nu știm câta oară spunem și noi, odată cu alții, că importanța pe care o acordăm ca societate educației – și ne referim la dimensiunea macrosistemică –, școlii, reflectă nivelul nostru de educație și capacitatea de a gândi în perspectivă în folosul comunitar. De această dată, ne gândim la situația complicată și încă încâlcită a educației timpurii, adică a anilor de dinainte de grădiniță (cei pe care generația noastră i-a petrecut la bunici, în cele mai fericite cazuri). Creșa. Un domeniu aflat într-o etapă dinamică acum și cu un statut încă insuficient reglementat legislativ, care permite diverse anomalii.
