Un studiu realizat de Institutul Național de Sănătate Publică în 2017 spune că în România 9,5% dintre elevi și-au agresat colegii de școală și 17,9% dintre elevi au recunoscut că au fost agresați de colegi frecvent. Diferențele dintre cifre sunt cauzate fie de faptul că nu toți elevii au recunoscut că i-au agresat pe alții, fie pentru că nu toți elevii consideră aceleași comportamente ca fiind bullying.
Bullyingul este definit ca un comportament de excludere, de luare în derâdere a cuiva, de umilire. Termenul nu are o traducere exactă în limba română. Bullyingul poate însemna și agresivitate fizică, dar cel mai frecvent se manifestă prin agresivitate psihologică și emoțională. Copilul este umilit în repetate rânduri de colegi, primește porecle răutăcioase și este exclus din grup. Bullyingul diferă în funcție de gen. În cazul fetelor, forma de bullying mai des întâlnită este cea emoțională, în timp ce la băieți este cea fizică.
Am documentat diferite fațete ale bullyingului, de la percepția agresorului – care nu crede că a greșit – și poveștile intime ale câtorva victime (aici și aici) – care nu cred că vor uita vreodată ce s-a întâmplat cu ele –, la perspectiva unui psiholog, acțiunile de prevenire pe care le fac autoritățile în școli – care încearcă să stârnească empatie între elevi – și posibilele soluții. Toate pentru a înțelege mai bine fenomenul și pentru a realiza de ce nu este doar o joacă.
Dacă ai exemple de cum a reușit o clasă, o școală sau o organizație să combată bullyingul, scrie-i autoarei seriei la elena.vaduva@decatorevista.ro.
*
„Știți voi cum se numește persoana aia care face lucrurile astea rele?”
„Agresor?”
„Da, într-o relație victimă-agresor, da, dar în relația de bullying se numește bully. Așa se spune. Bully. Sună cam urât, nu?”
Așa începe primul exercițiu de prevenire organizat de Poliția Capitalei în Școala Gimnazială „Petre Ghelmez” din București. Liana Roșescu are 46 de ani și lucrează la Serviciul de Analiză și de Prevenire a Criminalității în cadrul Poliției Capitalei. Are părul creț și astăzi e îmbrăcată într-o cămașă albă și într-o pereche de pantaloni negri. În fața ei stau cuminți în bănci colorate în verde elevi de 11-12 ani din clasa a VI-a, prima generație care a început școala cu clasa pregătitoare și despre care directoarea școlii spune că e mai greu de controlat decât alte generații, pentru că este „mult mai vulnerabilă”. Crede că vulnerabilitatea este un mare defect al clasei și că vine atât din lipsa manualelor, care a îngreunat educarea copiilor, cât și din cauza timpului îndelungat pe care copiii îl petrec în fața calculatorului. Spune că din cauza asta copiii trăiesc mai mult în virtual și mai puțin în realitate.
Școala Gimnazială Ghelmez e doar una dintre cele 140 de școli din București în care Poliția Capitalei și Direcțiile de Protecție a Copilului au desfășurat activități de prevenire a bullyingului în campania de prevenire a violenței în școli. Activitățile fac parte din „Poliția în sprijinul școlilor”, un program care de 25 de ani aduce în școli diverse activități de informare a elevilor asupra faptului că, începând cu vârsta de 14 ani, au obligația să răspundă în fața legii. De la violența în școli și ce consecințe pot avea aceste fapte și până la bullying, programul încearcă să-i facă conștienți pe copii de impactul pe care-l pot avea acțiunile lor atât pentru ceilalți, cât și pentru ei înșiși.
Copiii sunt îmbrăcați în tricouri albastre, uniforma școlii, chiar dacă afară ninge.
Liana începe prin a-i întreba despre ce cred ei că este bullyingul.
„Atunci când doi oameni... unul îl umilește pe celălalt.”
„Când jignești.”
„Când abuzezi pe cineva.”
Unii ridică mâna și așteaptă să li se dea voie să vorbească, alții vorbesc direct, iar clasa se umple de voci și păreri. Liana se plimbă puțin prin fața băncilor, apoi întreabă ce cred ei că simte victima care e implicată în bullying.
„Se simte prost și se retrage.”
„Intră în depresie.”
„Se simte nesigur.”
„Ce se poate întâmpla dacă victima simte toate astea?”, întreabă Liana.
„O să renunțe la lucrurile care-i plac.”
„Rămâne izolat.”
„Să-și ia viața?”, se aude și din fața, și din spatele clasei.
La întrebarea asta, Liana face o pauză și dă aprobator din cap.
„Ce ar trebui să facă o victimă atunci? Ca să nu ajungă să facă ce ați spus voi?”
„Să ceară ajutor.”
„Cui?”
„De la un adult.”
„Dar de la un coleg?”
„Nu.”
„De ce nu?”
„Ar râde de el.”
Nu e prima activitate de prevenire pe care Liana o face, așa că știe cum să întoarcă atenția copiilor asupra consecințelor. Crede că asta îi responsabilizează cu adevărat. Cere un voluntar pentru un experiment, iar din a patra bancă un elev cu părul blond, lung, ridică mâna și merge în fața clasei. Liana îi propune să joace amândoi un mic spectacol de teatru. Ea va fi prietena lui apropiată care-l tachinează zilnic și care are o nespusă plăcere să-l lovească cu palma peste ceafă. Întâmplarea face ca într-o zi în care îi dă obișnuita palmă, elevul să se dezechilibreze și să cadă. În căzătură se lovește cu capul de bancă și rămâne inconștient pe parchetul clasei. Liana începe să deruleze povestea și le explică elevilor despre consecințele pe care le-ar avea o astfel de întâmplare. Ea, cea care a provocat accidentul, chiar dacă neintenționat, ajunge în detenție, pentru că de la vârsta de 14 ani un adolescent poate să fie adus în fața legii și judecat, și este nevoită să plătească o pensie alimentară toată viață prietenului care a rămas blocat într-un scaun rulant. Liana a ales un exemplu atât de extrem pentru a-i stimula pe copii să se gândească mai mult la consecințele faptelor lor.
După ce experimentul ia sfârșit iar elevul se întoarce în bancă, colegii lui încep să pună tot felul de întrebări, de la cât ar fi pensia alimentară la ce s-ar întâmpla dacă cel lovit nu rămâne în scaun rulant, ci moare.
„Ce întrebări aveți și voi, Doamne!”, se aude vocea exasperată a directoarei care privește totul din ultima bancă.
Liana, însă, le răspunde calmă la întrebări, apoi începe să le explice cum ar trebui să se comporte în momentul în care întâlnesc un bully și ce înseamnă spațiul personal și de ce nu trebuie să permită nimănui să intre acolo. Liana a învățat cum să țină astfel de discuții cu copiii după ce a urmat cursuri de formator, de pedagogie, dar și o facultate de psihologie.
Cere din nou ajutorul elevilor, care vin și joacă atât rolurile de agresori, cât și rolurile de victime. Liana îi învață să facă pași înapoi – nu înainte – atunci când întâlnesc un coleg care e vizibil nervos și care vine spre ei cu pumnul încleștat. Dacă vor să calmeze un bully, nu trebuie să se apropie, ci trebuie să-i pună întrebări repetate în timp ce fac pași lenți înapoi. Întrebările îl fac pe bully să gândească și îi pot diminua din furie. Asta dacă elevii au noroc. Nu se rezolvă de fiecare dată așa.
Liana întreabă ce ar trebui făcut în momentul în care are loc o bătaie în clasă. Elevii răspund că ei nu cred că s-ar duce cineva la profesor, pentru că sunt siguri că acel coleg ar deveni următoarea țintă a bullyului. Liana insistă ca elevii să cheme primul profesor pe care-l văd pe hol atunci când asistă la o astfel de scenă, însă ei tot nu sunt de acord.
Astfel de activități îi dau senzația Lianei că poate ajuta cu adevărat copiii să gândească de unii singuri – un obicei pe care un copil ar trebui să-l deprindă acasă, nu neapărat la școală. Crede că în ultimul timp părinții sunt destul de absenți din viețile celor mici și că sunt mai concentrați pe a le oferi beneficii materiale decât atenție și sfaturi de viață.
„Întrebări?”
„Dacă un bully dă în cineva și altcineva dă în bully, devin amândoi bully?”
„Da, iar asta se numește lanțul violenței”, răspunde Liana.
