Discuția cu Silvia Floarea - fondatoarea comunității Learnity, Irina Novac - liceană care organizează evenimente despre drepturile femeilor, și Cristina Tunegaru, profesoară de română care semnalează public nedreptățile din învățământ, a pornit de la ideea egalității de șanse, însă a mers și în direcția relațiilor dintre elevi, părinți și profesori, programă școlară și schimbări care ar putea îmbunătăți experiența educațională. Iată ideile cu care am rămas de la cele trei invitate.
Evenimentul moderat de Anca Iosif, reporter Școala9, a închis expoziția de portrete 100 de oameni pentru România de mâine realizată de Decât o Revistă și Alex Gâlmeanu, în cadrul căreia am ales 100 de oameni pe care pariem pentru viitor. Silvia Floarea, Irina Novac și Cristina Tunegaru sunt trei dintre ele.
Cristina Tunegaru – profesoară de limba română
E o chestie foarte tristă în sistemul nostru universitar și în toată pregătirea profesorilor. Totul e extrem de superficial. Ajungi la catedră fără să știi ce să faci. Ai în spate câteva ore de psihopedagogie, două-trei ore de predare, dacă le ai, și te duci în fața clasei și ce faci? Ești blocat. Nu știi de unde să iei și unde să duci ora aceea. Știi să faci teoretic un plan de lecție. Teoretic. Și înveți numai exersând. Pedagogia o construiești, cărămidă cu cărămidă.
*
Presiunea părinților raportată la notare e extraordinară în școala de elită.
*
Dacă ești vehement, dacă există reguli foarte clare pe care copiii le acceptă de la început, lucrurile merg foarte bine. Cheia e să existe reguli clare de la început, pe care ei le acceptă. Asta înveți exersând. Regula pe care o stabilești cu copiii trebuie să fie una echilibrată: să le dai și libertate, și obligații mici. Și să le dai și bucurii.
*
E greu pentru un profesor să fie altfel decât colegii lui de cancelarie. Pentru că ceilalți te privesc ca pe un străin – „de ce faci asta?” – și încearcă să găsească o motivație.
*
Întotdeauna am avut o relație foarte bună cu părinții, pentru că mi-am asumat munca. Eu trebuie să fiu un mediator. Unii profesori consideră că orice remarcă a părintelui e una ofensatoare și că părintele nu poate să-i spună cum să-și facă treaba. Și e o barieră între părinte și profesor, barieră care nu poate să facă decât rău. Dacă un părinte vine la mine foarte supărat și îmi spune ceva, datoria mea e să îl înțeleg, să îi înțeleg punctul de vedere și să fiu foarte calmă, astfel încât să-l sprijin și pe el și pe copilul lui. Eu sunt acolo să îl sfătuiesc și să îl sprijin și împreună să facem ce e mai bine pentru copil.
*
Cred că schimbarea în sistemul de educație nu se poate limita doar la dialog. Dacă nu avem politici publice care să sprijine rezultatul acestui dialog, nu o să se schimbe nimic. Sau o să se schimbe ici și colo, unde avem niște oameni care chiar fac ceva. Dar la nivelul întregii țări nu o să schimbe nimic. Și, de fapt, asta înseamnă egalitatea de șanse, toți copiii să aibă același start: același punct din care să plece, aceeași șansă pe parcurs și toți copiii să aibă șansa să-și atingă potențialul, indiferent de locul unde trăiesc, de școala unde au ajuns.
*
Problema majoră pe care o văd eu e că educația noastră e prea centralizată, deciziile se iau întotdeauna de la vârf, piramidal, de la minister către inspectorat, apoi de la inspectorat către școli. Școala nu dă niciodată feedback înapoi către inspectorat.
*
Cred că e nevoie să tratăm diferențiat profesorii, în funcție de locul în care lucrează. Trebuie să avem salarii diferențiate între profesorii din urban și profesorii din rural.
*
Nu vrem profesori și oameni din educație care să se comporte ca niște martiri. Vrem ca sistemul de educație să funcționeze cu oameni normali. Și vrem să-i tratăm pe oameni așa cum merită. Să le dăm salariile pe care le merită. Nu avem nevoie de martiri pentru că vor fi situații izolate în care ei se vor găsi.
Silvia Floarea - fondatoarea comunității Learnity
[Elevii] sunt fascinați de libertate, și-o doresc foarte mult pentru că nu o au, însă nu prea știu ce să facă cu ea. Noi promovăm libertatea care merge mână în mână cu responsabilitatea.
*
Responsabilitatea e lucrul care se dezvolta cel mai greu la vârsta adolescenței.
*
E o frică cu care [elevii] vin de la școala unde învață, unde nu au voie să dea feedback, nu au voie să comenteze.
*
Ne luăm adesea înjurături din două părți: de la părinți și de la școală. Ambele cam pe același motiv, că-i învățăm să gândească prea mult. Și devin critici, și prind tupeu și se prind că lumea din jur încearcă cumva să îi influențeze, că fiecare are o agendă pentru ei, dar pe ei nu-i întreabă nimeni „tu ce vrei?”. Și unii dintre ei își fac curaj și învață să comunice. Și au prima tentativă de a ajunge acasă și de a începe să vorbească.
*
Nevoia de atenție, de grijă și de ascultare se regăsește la orice copil, în orice mediu, indiferent de vârstă. Și, din păcate, se pune puțin accent pe lucrul ăsta. Chestia asta poate să facă o diferență foarte mare. Profii care fac o diferență semnificativă, indiferent de sistemul din care provin și de mediu, sunt cei care construiesc relația asta cu elevii. Relația asta aduce foarte multă valoare.
*
[Despre relația dintre adolescenți și părinți] Dacă am face acest ritual de a fi mai sinceri unii cu ceilalți și deschiși să ascultăm, probabil ca s-ar mai schimba lucrurile în bine.
Irina Novac - liceană care organizează evenimente despre drepturile femeilor
Am fost în SUA în clasa a X-a, într-o școală specială pentru elevi care provin din medii defavorizate. Așa că la școală aveam elevi cu diferite backgrounduri.
*
Acolo stilul de predare era foarte diferit. Numai faptul că băncile erau așezate foarte diferit, că nu era o tablă în față, nu era o catedră unde să stea profesorul să trântească catalogul. Toată lumea era foarte drăguță, școala dădea laptopuri fiecărei persoane, lucram foarte mult cu laptopul, lucram foarte mult în echipă și inclusiv materia școlară era foarte diferită. Am luat un opțional de feminism și am învățat despre drepturile femeii. În România nu am foarte multe informații de la școală despre o femeie care a făcut istorie, pentru că nu ne concentrăm pe asta.
*
De exemplu, [în România] la istorie, când am învățat despre Holocaust, erau pur și simplu niște cifre. Dar nu discutam despre suferințele prin care au trecut oamenii aceia. Nu învățam ceva, pur și simplu rețineam niște cifre și atât. Cifre pe care oricum la un moment dat o să le uit. Și nu înțelegeam impactul pe care evenimentul acea l-a avut asupra societății și pe care încă îl are.
*
Nouă ni se cere să citim niște opere, apoi să reținem niște comentarii, nici măcar nu sunt cuvintele mele, [cuvinte] pe care uneori nu le înțeleg, dar care dau bine la corector. Dar eu nu pot să spun că înțeleg ceva din chestia asta.
*
[În România] Am și profesori care chiar ne încurajează să avem dezbateri. De exemplu, cu profa de franceză am vorbit despre depresie. Am vorbit și în perioada referendumului despre homosexualitate și despre drepturile persoanelor homosexuale. Deși doamna avea un punct de vedere total opus cu al meu, am avut o dezbatere deschisă, colegii s-au implicat și ei și nu s-a supărat nimeni.
*
Să spun că am profesori care mă inspiră e cam mult. Obișnuiam să spun că mă inspiră unii profesori înainte să merg în SUA, dar când m-am întors nu mă mai inspirau. Mi-am dat seama de unele lucruri, am învățat să mă uit mai adânc la persoana respectivă, dincolo de faptul că se comportă drăguț la oră. Cum a evoluat relația mea cu ei? Înainte să mă duc în SUA nu spuneam prea multe, nu spuneam ce nu e bine la școala noastră, nu deschideam prea multe dezbateri. După ce m-am întors am observat că unii profesori au devenit din ce în ce mai deschiși la dezbateri.
