Ce trebuie să știm
Problema (sub)finanțării sistemului de educație ține și de capacitatea statului român de a colecta taxe și impozite. Cu cât statul român colectează mai greu și într-o măsură mai scăzută taxe și impozite, cu atât rezultă o valoare mai mică a produsului intern brut, deci îi este mai dificil să aducă mai mulți bani la bugetul pentru educație.
*
În România, nu este o alocare echilibrată a banilor pe niveluri de învățământ. Dacă la nivel universitar alocarea este apropiată de media europeană, la nivelul învățământului preuniversitar alocarea este mult mai mică. De aici rezultă adâncirea inechității, pentru că de bani ajung să beneficieze cei care au acces deja la resursele necesare pentru a avea un nivel cât mai avansat al studiilor.
*
Cea mai mare parte a bugetului școlilor (inclusiv banii pentru salariile profesorilor) ajunge la acestea intermediat de inspectoratele școlare, care sunt instituții în care decidenții sunt numiți politic.
*
Educația e finanțată într-un sistem Robin Hood inversat: Când școlile cu mulți profesori calificați (majoritatea de la orașe) își termină bugetul (majoritar pentru salarii) înainte de finalul anului școlar, primesc fonduri prin redistribuirea banilor rămași la școlile cu puțini profesori calificați (majoritate din zone rurale). Adică școlile cele mai dezavantajate rămân cu și mai puține resurse.
Câți bani din bugetul de stat ajung în sistemul de educație?
Conform Legii Educației, România ar trebui să aloce anual cel puțin 6% din produsul intern brut pentru finanțarea educației, dar de fapt procentul este de aproximativ 3, dacă luăm în calcul anii trecuți. Iar la nivelul învățământului preuniversitar, conform Curții de Conturi, a existat o finanțare de 1.96% din PIB în 2016. Totuși, două dintre cele mai importante variabile pe care trebuie să le avem în vedere în această discuție sunt valoarea propriu-zisă a produsului intern brut și colectarea bugetară pe care o realizează statul român. România are o rată scăzută de colectare, de unde rezultă un efort bugetar mai mare al statului, față de țările cu o rată crescută a colectării bugetare.
Câte categorii de finanțare sunt?
Există trei categorii în care se împarte finanțarea: cea de bază, cea complementară și cea suplimentară.
Care e circuitul banilor în sistemul de educație românesc?
În funcție de tipul de finanțare, banii ajung la școli prin intermediul autorităților locale sau ale inspectoratelor școlare județene.
Finanțarea complementară intră în responsabilitatea autorităților locale, în timp ce finanțarea suplimentară se acordă prin consiliile locale sau alte surse de finanțare, prin contracte încheiate între unitățile de învățământ și finanțator.
Ce e finanțarea per capita?
Finanțarea per capita sau finanțarea per elev este modelul de finanțare în care școlile primesc banii de la bugetul de stat în funcție de numărul de elevi ai unității de învățământ.
După cum menționează și Legea Educației, „finanțarea de bază a învățământului preuniversitar se face după principiul «resursa financiară urmează elevul», în baza căruia alocația bugetară aferentă unui elev sau unui preșcolar se transferă la unitatea de învățământ la care acesta învață”.
Cine determină costul per elev?
Costul per elev este aprobat anual prin hotărâre de guvern și determinat de o structură aflată în subordinea MEN: Consiliul Național pentru Finanțarea Învățământului Preuniversitar.
Cum se calculează costul per elev?
Costul standard per elev se calculează pentru fiecare nivel de învățământ, filieră, profil, specializare/domeniu. De exemplu, în anul 2018, valoarea costului standard pentru un elev de nivel gimnazial din zonă urbană este de 4.413 de lei pe an, în timp ce un costul standard pentru un elev de gimnaziu din mediul rural este de 5.075 de lei pe an.
În cazul acestor unități se are în vedere izolarea lingvistică, geografică și numărul redus de elevi și preșcolari (...). Același coeficient se aplică și în cazul unităților școlare cu predare în limba română, în condiții similare”.
Ce înseamnă asta pentru școli?
În primul rând, în cazul în care alocarea este mai mare decât necesarul, banii din finanțarea de bază nu pot fi reinvestiți de școli în alte tipuri de cheltuieli (în cazul în care rămân școlilor, sunt realocați anului următor sau redistribuiți către alte unități de învățământ). În cadrul unui document de poziție publicat în 2017, Coaliția pentru Educație remarca faptul că stabilirea „costului standard per elev nu are la bază o fundamentare adecvată scopului. În realitate costul standard se calculează plecând de la alocarea financiară generală și nu de la nevoile reale de finanțare”, iar principala problemă cu care se confruntă școlile ține de faptul că în costul standard per elev intră și plata salariilor cadrelor didactice. Având în vedere faptul că plata profesorilor se face diferențiat în funcție de vechime și grade didactice, „iar repartiția cadrelor didactice pe aceste criterii nu este omogenă la nivel național”, determină fie alocări peste necesar (în școlile cu puțini profesori calificați și cu grade didactice) sau sub necesar (în unitățile de învățământ care au mulți profesori cu vechime și grade didactice înalte).
„89% din execuția bugetară pe tipurile de cheltuieli incluse în finanțarea de bază este reprezentată de cheltuielile cu personalul, ceea ce lasă puțini bani pentru asigurarea condițiilor optime pentru desfășurarea actului didactic.” - Coaliția pentru Educație
Ce se întâmplă când școlile rămân fără bani?
În cazul în care unitățile școlare termină fondurile alocate în baza costului standard (finanțarea de bază), inspectoratul școlar poate realiza o verificare privind modul de utilizare a sumelor alocate și decide redistribuirea fondurilor unei alte unități de învățământ. Conform legii, „redistribuirea sumelor între unități de învățământ cu personalitate juridică din cadrul aceleiași unități administrativ-teritoriale se aprobă de consiliul local, la propunerea primarului, cu avizul conform al inspectoratului școlar”.
