Totul a început de la pianina vecinului de la etajul 4, într-un bloc din Piatra Neamț. Andrei avea 5 ani și cromatica alb-negru a clapelor l-au atras cât să vrea să ia lecții de pian. „Încercam să apăs și să înțeleg diferența între alb și negru.”
La 16 ani, Andrei Gologan a fost admis la Universitatea „Mozarteum“ din Salzburg, Germania, oraș unde locuiește și astăzi.
Nu a avut muzicieni în familie, doar iubitori de muzică clasică. Învățarea a mers firesc, nu-și amintește să fi simțit orele lungi de practică drept o povară. „Unii numesc asta talent, alții îi spun perseverență, dar eu cred că există acel ceva care, dacă îl ai, îți este mai ușor să practici un lucru. Că e sport, că e muzică sau altceva”, mi-a povestit la o cafea, în apropierea Ateneului Român.
Am vorbit despre Piatra Neamț, cu sala unde a învățat să cânte și unde abia încăpeau pianul și doi oameni, dar unde îi plăcea atât de mult să fie. Am vorbit și despre Salzburg, unde reușește să aducă tinerii aproape de muzica veche de secole prin ateliere și festivaluri, despre eșecuri și despre ce înseamnă să fii profesor. Predă la Universitatea din „Freiburg” și a învățat repede - azi are 33 de ani de ani-, că rolul nostru pe lume e să dăm mai departe ce știm.
Andrei a fost de două ori invitat pe scena Festivalului „George Enescu” până acum și crede că, paradoxal, evenimentul este mai apreciat în străinătate decât la noi. Speră să se întoarcă pe scena de la București și în 2027.
- Anul acesta nu este festivalul, ci Concursul „George Enescu”, ajuns la a 20-a ediție. Înscrierile încep din a doua jumătate a lunii ianuarie. Cele două alternează în fiecare an.
„Rolul unui mentor e de a înțelege natura copilului și de a se adapta ei”
Școala9: Care este rolul profesorului într-un traseu artistic?
Andrei Gologan: Important. Pentru că atât de des se întâmplă să ai o anumită pasiune în copilărie, o pasiune ce apoi e în pericol să fie distrusă de un mentorat greșit, uneori poate prea strict, alteori poate prea lejer.
Rolul unui profesor, al unui mentor, este atât de dificil, nu este doar de a da mai departe știința lui sau a ei, ci și de a înțelege natura copilului și de a se adapta ei.
Am avut, într-adevăr, mare noroc de când am început pianul, să am parte de profesori și mentori care mi-au înțeles natura și care doar m-au ghidat către ce trebuia ca să mă îmbunătățesc.
- Ai zis profesori și mentori, nu se întrepătrund mereu cele două roluri? Sau n-ar trebui?
- Cred că profesori îi cataloghezi pe acei oameni care te învață propriu-zis cum se cântă la pian, pe când mentorul este o etapă mai sus. El te mentorează în cadrul lumii muzicale. Te învață nu doar cum cânți la pian, dar și cum este un muzician, ce este etic în muzică, cum îți poți trăi viața prin muzică și cum poți fi un cetățean onest.
- Ai povestit la un moment dat despre întâlnirea cu atâția mari titani ai muzicii, de la care aștepți o validare, apoi să-ți deschidă o cale spre oportunități. Ai avut parte de așa ceva, de vreme ce ai plecat foarte de mic la Salzburg să studiezi?
- Da. Am plecat la 16 ani din România, dar nu au fost episoade tragice, suferințe, ci am luat-o ca fiind ceva foarte normal, ca o etapă următoare. Și am avut din nou norocul să am parte de un profesor și de un mentor la Facultatea de la Salzburg, Pavel Gililov.
Apoi, trecând anii, am întâlnit alți mari titani, legende vii ale muzicii care, din timpul lor prețios, mi-au oferit din înțelepciunea lor.
E interesant cum astfel de momente, deși uneori atât de rapide, îți schimbă viața. Pentru că nu cred că e o întâmplare că acești oameni ajung pe asemenea culmi artistice. Au un dar, au un har, au ceva special care te marchează fără să vrei.
Mi-aduc aminte când am fost în timpul pandemiei invitat last minute la Barenboim Academy de către Daniel Barenboim, marea legendă a muzicii. Era goală sala, erau doar tehnicienii video cu camerele și fiind în sală, încercam pianele.
În momentul în care vine Barenboim și intră în sală efectiv, simți cum se umple de un câmp de energie, avea o prezență omul ăsta... Nu ai cum să o ai dacă nu ai ceva de zis. Și el are. A inundat sala. N-am să uit momentul!
Unii oameni nu trebuie decât să intre undeva și deja ai senzația că ce se va întâmpla în următoarea oră îți va schimba viața. Apoi a fost foarte amabil, am discutat, am schimbat idei. Dar, practic, doar prezența lui a fost o cotitură.
- Dar mai sunt și alte întâlniri în care trebuie să cânti și apoi aștepți validarea. Ce e în mintea ta în momentul ăla în care ești în fața acestor maeștri? Cum faci față presiunii?
- Da, mi-aduc aminte episodul cu Sir András Schiff, altă legendă, care face parte din viața mea deja de ceva ani.
L-am contactat inițial prin e-mail, cu ajutorul unui agent. Mi-a ascultat CD-ul și mi-a zis că nu i-a plăcut. Și am mai schimbat apoi niște mail-uri. Într-un final îmi scrie că de fapt ai dreptate, CD-urile sunt doar medii de transmitere a muzicii, însă nu este muzica cea pe care o asculți live, cea care te atinge sau pe care o trăiești în momentul respectiv. A acceptat să ne întâlnim, iar în momentul în care ne-am întâlnit, am schimbat două-trei cuvinte și îmi spune: cântă-mi!
Simți presiunea, bineînțeles, pentru că ești în prezența unei asemenea legende care îți poate schimba viața. Probabil că reziști presiunii lăsându-te valului. Îți cunoști piesele, știi să cânți, îți aduni încrederea și you let go.
- Cum treci peste un mesaj de tipul „nu mi-a plăcut”?
- Suntem confruntați aproape zilnic de refuzuri. E o lume atât de competitivă lumea muzicii.
Momente când mentorii îți spun că nu ai fost destul de bun, agenții - că nu ai un calendar destul de încărcat, organizatorii - că nu cânți concertul pe care îl dorim chiar acum. Deci refuzuri sunt la ordinea zilei.
Și cred că te înveți cu ele și înveți să crezi mai mult în tine. Și aș putea spune aproape că, cel puțin pentru personalitatea mea, nu-mi face bine să văd doar partea pozitivă, pentru că implicit există și o parte negativă. Așa că am învățat să accept ceea ce e.
- E un mesaj bun mai ales astăzi când rețelele sociale ne oferă această gratificare imediată și pierdem din vedere că lucrurile importante se obțin greu și cu mult efort. Noi vedem clipa ta de strălucire, când ești pe scenă și primești aplauze, mai puțin ce se întâmplă în spate.
- Ani și ani de muncă, nu doar în fața pianului, ci și în culise, făcându-ți conexiuni în lumea muzicală, făcându-ți prieteni, cerând un sfat de la colegi, de la mentori, gândindu-te, analizându-ți concertele. Tot ce cânt îmi înregistrez, bineînțeles, și îmi ascult înregistrările să văd ce pot face mai bine, de ce în clipa aia am pierdut atenția publicului, cum pot face să mă conectez și mai mult, să-mi transmit mesajul și mai clar, ce nu a funcționat.
De exemplu, la alegerea repertoriului, alegerea programului de recital, unde ai, să zic, 90 de minute libere în care poți cânta ce vrei, apare întrebarea: de ce am simțit în momentul respectiv că suspansul nu a crescut?
„Unicul nostru scop este să dăm mai departe ceea ce știm”
- Din pandemie ai început și tu să predai și din 2024 ai început să predai la nivel universitar. Cum a fost etapa asta de trecere către a fi tu mentorul de care au nevoie cei mai tineri?
- E o mare bucurie, poate chiar una dintre cele mai mari bucurii în viața unui artist, în viața unui muzician, să dea mai departe ceea ce a învățat.
O pianistă care m-a marcat enorm, Rita Wagner, chiar înainte să treacă în neființă, am vorbit la telefon și îmi exprimam frustrările. Răspunsul ei fiind: „unicul nostru scop este să dăm mai departe ceea ce știm”. Restul chiar nu contează.
Și în momentul în care am început să predau la Facultatea din Freiburg, am pornit tocmai cu acest gând - ce am acumulat până acum de la toți acești mari maeștri, să le combin într-o singură esență și să încep să dau mai departe studenților.
- În industriile creative, când se lucrează cu foarte mult ego, uneori poate există și o frână în a da mai departe. E multă generozitate în a fi profesor.
- Am simțit pe pielea mea, când intervine, mai ales după anumiți ani de experiență, în timpul studiilor mele, învățând de la mai mulți profesori. Simți momentul când se rupe filmul și el sau ea își pune egoul în față și nu reușește practic să-ți facă ție un bine, ci să-și mângâie propria satisfacție personală.
Parcă se urcă pe scenă în sufletul tău. Acumulând toate aceste informații, încerc orele mele să le modelez astfel încât ego-ul meu să nu fie niciodată în față - nu știu dacă reușesc -, ci strict ce are nevoie studentul sau studenta în momentul respectiv.
- Ai avut vreun moment cu vreunul dintre profesorii tăi când ți-ai zis: „eu n-o să fac niciodată asta”?
- Da, sigur. Momente de tipul „nu am să fac niciodată asta”: nu am să batjocoresc studenții, nu am să-mi folosesc propria putere, ca în școala veche, în care profesorii sunt superiori studentului, în care au puterea să-l pună la pământ, fără niciun motiv. Asta evit total.
- Ai întâlnit asta și aici și afară?
- Bineînțeles, și aici și afară, peste tot. Nu există un spațiu geografic. Poate că în România e puțin mai răspândită. Dar peste tot întâlnești oameni care în timpul lecției se rupe firul și vor doar să-și demonstreze că ei sunt in charge.
Da, e dificil tocmai să găsești balansul între a fi relevant în timpul lecțiilor, deci a-ți impune un punct de vedere sau a-ți exprima un punct de vedere atât de clar încât să atragi studenții, dar în același timp, să fii deschis. Pentru că, de atât de multe ori, mai ales în domeniul artistic, cât de des nu se întâmplă să ai o idee și poate cu momentul respectiv, studentul sau studenta au curajul să zică „dar eu am ideea asta”. Să ai deschiderea să reanalizezi practic, să reconfigurezi tot gândul tău muzical și să lași ego-ul de profesor la o parte, să te adaptezi ideii studentului.
Atât de mulți oameni nu au capacitatea asta. Dacă faci asta, ai atât de mult de învățat, practic. E un spațiu de învățare în care poate eu am mai multă experiență, dar aici schimbăm idei.
- În lumea educațională există conceptul ăsta de a fi profesor ex cathedra sau a fi partener de învățare care înseamnă și o dezbrăcare de propriile certitudini.
- Da. Nu vrei să-ți impui autoritatea, dar în același timp, simți momentul în care studentul nu are interes să te asculte, pentru că nu ți-ai impus punctul de vedere într-un mod foarte clar.
E dificil, pentru că bineînțeles, nu vrei să depășești absolut nicio graniță, vrei ca mediul să fie cât se poate de deschis. În același timp, îți dorești ca studentul să înțeleagă ceea ce vrei tu să zici.
Senzația mea e că în muzică poate că este un mediu mai dificil decât la alte discipline, pentru că majoritatea muzicienilor profesioniști încep instrumentul respectiv la o vârstă extrem de fragedă, 4-5 ani, 6 ani maxim. Deci tu trăiești cu muzica, prin muzică, toată viața.
Și în mediul de învățământ, chiar și în modul cel mai frumos ambalat, tot critici.
Există un anumit strat de analiză și poate să devină atât de personal și cu cât predau mai mult, cu atât simt momentul în care am atins un punct extrem de fierbinte, pe care pot ajuta să-l analizăm împreună. Adică putem să trecem împreună pe tărâmul ăsta atât de dificil al personalității.
Muzica și social media
- Tu până unde ai dus fraternizarea asta cu social media? Inclusiv lumea muzicii clasice e pe TikTok unde postează și ce mănâncă, cum se îmbracă.
- E foarte pozitivă ideea de a ne deschide, de a folosi social media ca unealtă, de a ne prezenta arta, de a prezenta poate durerile, dificultățile, de a prezenta bucuria, de a cânta un concert, de a face muzică, de a învăța, deci de a fi conectat în mod direct cu un public. Însă e îngrijorător atunci când se sacrifică o anumită dorință de calitate sau când se sacrifică propria etică. Tu știi că nu face bine artei tale sa o suprasimplifici sau să o utilizezi într-un context suprasimplificat.
- Din experiența ta, ce fac alte țări să-i aducă pe cei mici și un pic mai mari la concerte de muzică clasică?
- Cred că se pune altfel problema, se inversează rolurile. Consider că noi trebuie să mergem la tinerii ascultători, cel puțin la început să vină de la noi pornirea. Pentru că o problemă a muzicii clasice sunt stereotipurile de genul că muzica clasică e doar la Ateneu. Ceea ce eu nu consider că e valabil, muzica clasică e universală. Deci poate să fie și într-o sală de clasă unde sunt 20 de elevi. De exemplu, în cadrul festivalului pe care îl organizez eu în Austria împreună cu soția mea, primele zile avem cursuri muzicale pe care le desfășurăm la diverse școli în zona respectivă. Încercăm să atragem atenția asupra posibilității muzicii de a ne exprima.
Din nou, există pericolul să suprasimplifici totul. De ce să nu îi cânti unui copil, unui elev, o lucrare de Bach și trebuie neapărat să fie o lucrare foarte simplă? Bach exprimă atât de multe sentimente, copiii au atât de multe sentimente… De ce trebuie - ceea ce se întâmplă atât de des - să îi atragem cu ceva entertaining?
- Crezând că doar asta le atrage atenția…
- Dar îi poți deziluziona, de fapt.
Noi, în proiectele noastre educaționale, care au legătură directă cu tinerii ascultători, prezentăm doar muzică pe care noi o considerăm nu doar valoroasă, ci care transmite un anumit mesaj. Normal, vorbim despre muzică, împărtășim sentimentele noastre, întrebăm ce sentimente au ei când ascultă lucrarea respectivă.
- Nu v-a spus niciun copil „m-am plictisit”?
- Bineînțeles, se plictisesc. E normal să se plictisească. Dar majoritatea sunt activi. Încerci să-i ții curioși și ei sunt curioși mai ales când le oferi ceva interesant. Și muzica pe care noi o cântăm, marii compozitori, Schubert, Mozart, au atât de multe lucruri importante de zis despre existența noastră.
Și sunt mesaje absolut valabile pentru un tânăr ascultător.
