Povestea de azi începe de la doi tineri muzicieni. Când l-am cunoscut pe primul, am remarcat exprimarea corectă, scrisul fără greșeli, construcția frazelor îngrijită, fără idei suspendate. Am zis că e o întâmplare, o fi el mai cu moț. Apoi am cunoscut o tânără venită de la același liceu și am remarcat același lucru. Interesant, mai ales că le știu poveștile și unul a stat o vreme în străinătate, iar în cealaltă casă nu se vorbea doar română. Apoi, tânăra îmi povestește despre Profu’ de română, care te făcea să descoperi lumea.
Isabela Stănescu, astăzi soprană, l-a avut diriginte și profesor de română: „E un om glumeț care face ora de română foarte plăcută și o împarte între cultură și caterincă. Îl întrebam pe el și din celelalte materii, istorie sau teologie și ne explica frumos.”
„Dacă ești un copil mai profund cu sine, îți dai seama că domnul profesor face o chestie pe care nu o fac mulți pedagogi: te face să vezi literatura ca pe o artă (așa cum este), nu ca pe ceva de învățat pentru Bac. Cred că de asta predă la un liceu de artă. Și din fericire, pentru mine nu a fost un simplu pedagog; mi-a fost un foarte bun prieten. M-a inspirat să devin pedagog. M-a inspirat să devin un profesor care știe să insufle copiilor dragostea pentru cultură și artă, așa cum este el”, ne-am mai spus ea.
„Domnul Romila a fost un profesor în adevăratul sens al cuvântului. Până și acum, după doi ani de la absolvirea liceului nu de puține ori mă gândesc cu drag la orele de la română, la carisma pe care dânsul o avea, la pasiunea și implicarea cu care ne explica orice. Domn' profesor a fost de când îl știu o enciclopedie mergătoare, nu a existat întrebare la care să nu aibă un răspuns mișto. Am avut mai multe subiecte de discuție cu el, de la filosofie, istorie (atât laică cât și a religiilor) și teologie, până la povestiri de viață. Mereu voi avea un profund respect față de acest om care a constituit unii dintre oamenii pe care îi consider un model de urmat în viață”, mi-a zis un alt fost elev de-al lui.
Deja curiozitatea mea era la cote maxime și trebuia să vorbesc cu Super-Profu’. E scriitor. Și antropolog. Și constructor de machete. Și, în suflet, navigator. Din prima secundă, am avut senzația că suntem prieteni.
Vi-l prezentăm pe Adrian G. Romila!
Credit foto: Corina Dănilă
Școala9: Adrian, ce le faci copiilor de le place la școală, le place ora de română și le place literatura?
Adrian G. Romila: Mă bucur să aud asta. Trebuie să îți spun că sunt prof din 1998 și cu mulți dintre elevii mei rămân în relații foarte bune, mai ales cu cei cărora le-am fost dirig, pentru că îi iau din clasa a-V-a, îi duc până în clasa a-XII-a și îi cunosc la diverse vârste. N-aș zice că simt că fac ceva deosebit. Sunt doar eu însumi, sunt foarte firesc.
Nu încerc să îmi truchez prezența sau să o contrafac și, probabil, acest firesc al comportamentului generează sinceritate, un fel de autenticitate a relației și a comportamentului dintre noi și ei simt asta și sunt foarte deschiși.
Eu dau, dar și primesc același lucru și cumva reușim să ne acordăm și facem ca relația dintre noi să curgă bine. Ăsta e un prim aspect. Dar eu cred că ai autoritate că profesor, inclusiv autoritate intelectuală, dacă există și o empatie între tine și cei cu care comunici, o formă de respect, o comunicare caldă și astfel ceea ce spui tu este altfel primit. E fain să te impui nu printr-o autoritate forțată, jucată, ci printr-o autoritate pe care o ai în mod natural, astfel încât celui de lângă tine să îi fie jenă să facă sau să spună anumite lucruri.
„Cheițele” de care mă întrebai cred că astea sunt, naturalețea și firescul. Știi, eu nu am știut că le am, le-am descoperit profesând, mergând la clasă din ’98, fără să-mi doresc neapărat asta. Inițial am crezut că e un loc de muncă temporar, până când mi-am dat seama că acolo îmi e locul și asta e vocația mea. Și, azi așa, mâine așa, experiența se adună și ești din ce în ce mai bun.
„Cel mai prost, cel mai deficitar și mai nereformat sistem bugetar”
- Mi-ai vorbit despre respectul acordat elevului. În școală românească, e mai greu pentru elevi să se simtă respectați, pornind de la o chestie de bază, hârtia igienică și săpunul de la toaletă, care lipsesc, de cele mai multe ori. Tu cum faci de ei simt respectul?
- Hai să stabilim: sistemul educațional din România este cel mai prost, cel mai deficitar și mai nereformat sistem bugetar.
- Cum nereformat? Care, cum vine la guvernare, mai reformează ceva în învățământ!
- Astea-s reforme superficiale, pe termen scurt, care nu schimbă esența. Că dacă nu le mai numești semestre și le zici module, dacă schimbi pe ici pe colo nu știu ce programă, dacă din când în când lucrezi la curriculă mai mult sau mai puțin bine nu înseamnă că s-a schimbat ceva.
Trebuie proiecte pe termen lung, trebuie reforme din temelii, de la cum arată toaleta până la cum arată curricula. Sistemul e prost nu numai pentru că nu ai toalete, ci și pentru că profesorii nu sunt motivați să fie într-un sistem care, teoretic, ar trebui să fie onorabil.
„Cărțile ne prelungesc viața”
- Și totuși, tu performezi într-un sistem care e cum e. Cum faci?
- Eu am norocul să fac ce îmi place. Și îmi place ce fac! Nu m-am plictisit, sunt entuziast în continuare, îmi place să lucrez cu adolescenții și îmi place să construiesc în sensul ăsta, asta e vocația mea. Îmi place disciplina pe care o predau, o practic și ca profesor, și ca scriitor, entertainer cultural, cronicar literar și mai știu eu ce și, cumva, funcționez într-o disciplină pe care o ador, pe care mi-am ales-o și nu regret nicio secundă. Poate tu nu știi, eu trebuia să fiu ofițer de marină. Am terminat un liceu de marină pentru că, în naivitatea aceea de adolescent sub comunism, confundam ceea ce era în cărți cu ceea ce era în realitate. Am plecat de la literatură și m-am întors tot la literatură. Bine, în continuare sunt pasionat de mare, corăbii și aventuri, câteva din cărțile mele sunt pe asemenea subiect.
- Hai să rămânem în zona. Dacă mâine ar veni Peșțișorul de Aur și te-ar întreba cum ai vrea să fie evaluările, examenele și bacalaureatul, ce i-ai spune?
- Sunt două zone în care trebuie schimbări. Mai întâi, trebuie schimbări în felul în care e predată literatura și-n ceea ce li se cere elevilor. Trebuie texte mai apropiate de orizontul lor, ei trebuie să știe că există literatură contemporană, că există oameni vii care scriu, că nu sunt numai niște figuri muzeificate de manuale și programe. Și, dacă le plac textele, le vor și citi și vor avea o sumă culturală importantă. Sigur, fără să renunțăm la canonul clasic. Paradoxal, manualele de gimnaziu stau mai bine, aici, decât cele de liceu.
Apoi, trebuie schimbări în felul cum sunt concepute examenele. În ultimii ani stăm mai bine un pic, s-au introdus subiecte de concepție proprie, de exprimare proprie, de compunere, ceea ce e bine. Da, la bacalaureat, e firesc să ai un autor canonic, un subiect mare de discutat. Nu sunt genul care spune că școala trebuie să fie o joacă. Sigur, trebuie și joacă, dar școala serioasă nu e ceva mereu plăcut. Presupune un pic de efort de memorare, un pic de dorință de a parcurge și înțelege lucruri nu întotdeauna agreabile, de a reține un bagaj cultural, de a face asocieri, interpretări. Să știi că eu predau și clasic, cu informații multe, dar sunt orele așa cum ți-au spus foștii mei elevi pentru că știu să le alternez, să destind, am momente de întoarcere în care le explic o situație sau le extind datele în povești inteligibile. Ei au caiete foarte bine puse la punct, astfel încât să rămână cu ceva consistent, cât de cât, dincolo de discuția din clasă și momentele frumoase de comunicare.
„Dacă știi să îmbraci informația într-o poveste, o vinzi foarte bine”
- Uite, că veni vorba, cum se desfășoară o ora de-a ta?
- Depinde de ce am de făcut. Dacă e o oră în care ai multe date și multe informații, nu e chiar așa plăcută.
- Și cum o faci plăcută?
- Dacă știi să îmbraci informația într-o poveste, o vinzi foarte bine. Și, dacă ai ora în care poți să folosești și un proiector, să livrezi un poem, o imagine, un clip, în care să faci niște paralele culturale interesante, poate ieși foarte bine. Depinde de ce ai de făcut, trebuie să fii flexibil, maleabil și să te adaptezi. Dar nu toate orele îmi ies. E firesc, că nu suntem roboți, suntem oameni și lucrăm cu oameni. Mai dăm și rateuri.
- Pare că de aici vine frumusețea orelor tale, că nu există o rețetă.
- Știi, m-am bucurat mult când mi-ai zis despre foștii mei elevi că știu cuvinte și finalizează propoziții. Dincolo de cărțile pe care trebuie să le citească, după orele de română ei trebuie să rămână cu un bagaj conceptual care să le permită să se exprime corect și coerent. Cred că ăsta e rostul profesorilor de umanioare, să facă astfel încât copilul să se poată exprima elevat, să spună ceea ce gândește într-o formă clară, și cine vorbește clar, gândește clar.
- Și totuși, bogăția lexicală vine preponderent din lectură. Tu cum îi faci să citească?
- Nu am o rețetă nici aici. Sunt variate tipuri de cititori. Sunt cei care, la un moment dat, au un declic și capătă pasiunea asta, sunt cei care citesc numai ce au pentru Bac, sunt cei care citesc numai din afara programei sau care nu citesc decât rezumate. În ultima vreme, lucrând din ce în ce mai mult în digital, le descarc textele de proză scurtă și le pun pe grupuri. Nu contează pe ce suport citești.
Trăim o viață mediată de coduri culturale. Iubim pentru că am citit despre iubire, știm despre prietenie că am citit cum ar trebui să fie o prietenie, avem o experiență puțină de viață și cărțile ne ajută să ne completăm experiențele și felul în care înțelegem lumea și pe noi înșine. Cărțile ne prelungesc viața.
„Subiectivitatea trebuie antrenată. Nu orice părere este bună, nu părerea oricui e de luat în seamă”
- Tu predai la Liceul de Artă „Victor Brauner” din Piatra Neamț. Ei au un program foarte încărcat. Le faci ceva și le dai o nouă pasiune, limba română, lectură, asta se vede pe ei.
- Unii rămân cu pasiunea asta, alții nu. Chiar dacă nu rămân cu pasiunea lecturii, rămân cu perioada pe care au petrecut-o în preajma unor discuții, unor interpretări, unor dezbateri de un anumit nivel. Și comerțul acesta petrecut pe parcursul întregului liceu, cu anumite tipuri de comunicare, sigur că le urcă nivelul intelectual și bagajul cultural. Chiar dacă nu rămân cititori pasionați, setarea este făcută: vor fi capabili să se exprime coerent, să vadă subtilități, dedesubturi, chiar dacă vor cânta în filarmonică sau vor expune tablouri pe simeze.
Uite, am citit niște cronici muzicale de la un fost elev, bursier la percuție. Și l-am felicitat, era o cronică muzicală încheiată la toți nasturii. Mi-a spus că a învățat la orele de limba română cum se vorbește coerent și cum se încheie o idee. Eu le și spun: vedeți că ce vă predau eu este doar un model, unul dintre multe. Dar am grijă să fie folositor, sistematic și adecvat nivelului lor, astfel că e ușor asimilabil.
- Cum le cultivi gândirea critică?
- Mizez pe gândirea critică și exprimarea ideilor, dar le creez un cadru în care acestea să fie coordonate atent. Cred că menirea profesorului este să îi ajute să construiască pas cu pas un raționament. Să îi încurajeze, să îi tragă de mânecă astfel încât în final ei să spună ce trebuie și să ajungă singuri la concluzia pe care eu voiam să le-o dau.
- Și, în afară de crearea cadrului ghidat și promovarea gândirii critice, ce exerciții ai? Cum îi faci să se exprime, să aibă curaj să greșească?
- De pildă, spunându-le că nu știu, atunci când nu știu ceva. Sau recunoscând că nu am fost atent când s-a spus o chestie și ei mă corectează: dom’profesor, să știți că nu e așa. Arătându-le că a greși e firesc și că și profesorii greșesc.
Le spun sincer când nu am citit ceva sau că nu e domeniul meu și nu știu, dar mă voi informa, ca să le răspund. Le spun că progresează inclusiv învățând din idei.
Când concep testele la clasă, am grijă ca un subiect să fie cum le place lor, din ce au învățat, dar un subiect să fie și de gândire personală. O chestie scurtă, care să facă diferența pentru cel care se pricepe la gândit liber. Și ei știu că întotdeauna testele la română conțin și un asemenea subiect care îi ajută pe cei de 9 sau 10 să obțină 9 sau 10. Obiectul pe care îl predau îmi permite asta. Domeniul umanistelor ne permite să facem asta și trebuie să profităm, măcar aici să îi învățăm să gândească liber. Pot să spună ce vor despre un text și, ei fiind la artă, spun că arta e receptată subiectiv. Sigur că da, e subiectivă arta, dar subiectivitatea trebuie antrenată. Nu orice părere este bună, nu părerea oricui e de luat în seamă. Pentru a emite o părere bună, pertinentă, trebuie să ai în spate o experiență culturală care se construiește în timp.
- Dar, dacă vorbim despre chestii fixe. Care e cheia pentru gramatică? Că eu i-aș cere Peștișorului de Aur să se facă gramatică și în liceu.
- E o chestie de nuanță. Eu aș zice să se facă gramatică până în clasa a VIII-a, așa cum se și face, iar în liceu să se facă o gramatică aplicată în comunicare. Eu mai fac asta, le atrag atenția când au formulări greșite. Ne confruntăm cu o generație care gândește bine și eficient în engleză, care este o limbă practică, pragmatică. Româna e o limba mai elaborată, mai fină. Poți exprima în engleză mult mai scurt ceea ce în română e mai lung, dar mai subtil. Uneori mă distrez și eu formulând în engleză.
„Ca profesor, încerc să nu repet ce am văzut ca elev și nu mi-a plăcut”
- Tu când ai simțit că asta este vocația ta?
- Cam în al doilea, al treilea an, când am început să am generații cărora să le fiu diriginte. Sunt genul apropiat de ei, ies cu ei în excursii, vin și mă colindă, de cele mai multe ori la ani după ce au terminat liceul. În fiecare an, în noaptea de Crăciun la mine e un trafic de actuali și de foști elevi iar cei care au terminat muzică dau concerte foarte frumoase la ușa mea, cu instrumente și voce. Iar pe măsură ce primești feedback, dacă ești un tip lipsit de aroganțe și mândrii inutile, folosești acest feedback pentru a deveni și mai bun.
Fiecare feedback îți întărește convingerea că asta e calea pe care trebuie să mergi. De cele mai multe ori le afli indirect și pe mine mă bucură că n-am pierdut vremea și nu mi-am irosit energiile de pomană.
Sigur, mă bucur că mă caută după ce termină, că mă sună când revin în oraș și asta înseamnă că am rămas într-un buzunar al lor care contează. Și sunt un tip destul de sever la ore, uneori. Procedez ca la liceul militar, când întru în clasă, se ridică, se aliniază, îi salut, îmi răspund în cor apoi se așează. Și asta o practic de la a V-a la a XII-a. Salut ca la armată, răspund că la armată, sunt gata, am creat rama pentru oră. Sau văd că elevi de 10 primesc 6 sau 7 când nu știu și invers, elevi de 5 primesc 9-10, și asta îi stimulează, că nu tratezi copilul așa cum l-ai luat de prima oară, o singură dată. Ca profesor, încerc să nu repet ce am văzut ca elev și nu mi-a plăcut.
Nu abuzez de putere, de autoritate, nu jignesc, sunt ironic, dar cu finețe, sunt și autoironic din greu. Nu mă supăr dacă mi se răspunde cu o ironie inteligentă. Și, dincolo de dimensiunea intelectuală a prezenței unui profesor, ei simt și o prezență umană firească. Asta e foarte important, să simtă căldură umană. Îmi spun adesea multe chestii care nu țin de ora mea, chestii de viață privată.
- Te vezi făcând asta până la pensie?
- Da, categoric da. E și un job care îmi da energie și pentru lucrurile pe care le fac în afara școlii. Plus că profesorii au vacanțe și din clasa I mie mi-au plăcut vacanțele. În vacanțe scriu cel mai bine, îmi realizez proiectele literare, mă duc la evenimente culturale.
- Cum te recomanzi, scriitor sau profesor? Care primează?
- Cred că ambele, dar nu le amestec. La școală puțini știu că sunt scriitor, deși îi mai văd la lansări sau vin cu câte o carte, să le dau autograf. Celor mari mai ales le recomand evenimente culturale.
Credit foto: Ciprian Măceșanu (main photo)
Dacă aveți o sugestie de articol, temă pe care să o abordăm sau o observație legată de acest material, vă rugăm să ne scrieți pe adresa redactie@scoala9.ro.
