Sunt din Mahriu, un sat care aparține de Poiana Cristei, Vrancea. În sat la mine era doar școala primară cu doar doi învățători care predau simultan la clasele I-III și II-IV. Acum sunt toate clasele la un singur învățător, fiindcă nu se mai poate face normarea. Asta e situația în multe școli din rural, unde populația a scăzut.
Cum te apropii de oraș găsești profesori titulari despre care știi măcar că îl iau pe copil de la zero și îl duc până într-a patra. Din punctul meu de vedere, învățătorul pune temelia unui elev, el trebuie să fie chiar mai pregătit decât un profesor.
Cine venea învățător în sat trebuia să stea la gazdă, îi trebuiau bani de lemne, salariile erau mici, nu ajungeau nici de lumină sau alte cheltuieli.
În clasa a cincea îmi amintesc că româna am făcut-o cu profesoara de franceză, apoi într-a șasea și a șaptea am făcut cu o doamnă pensionară din oraș și într-a opta cu altcineva, o doamnă tânără. Am simțit de atunci ce înseamnă criza de personal și stilurile diferite de abordare a elevilor.
„Noi, cei care ajungeam și mai rar la școală, eram rezerve”
În 2006-2010 am fost în clasele V-VIII. Distanța casă-școală era de șase kilometri aproximativ, drumuri de țară, nici măcar piatră. Nu era mijloc de transport. Erau săptămâni în care ajungeam doar două zile la școală sau trei sau patru. Cinci nu știu dacă am fost vreodată.
Plecam la 6.30 de acasă și ne străduiam să ajungem la 8. Dacă era vreme de toamnă când trebuia să avem cizme, trebuia să ne schimbăm, să ne ștergem, să ne spălăm, că sărea noroiul… Mai alergam, ne mai alerga un câine, ne făceam de noroi de jos până sus.
Eram două clase paralele, A și B, fiindcă încă mai erau copii atunci. În clasa mea, A, erau copii din satul meu, Mahriu, și din alte trei sate: Dealul Cucului, Podul Lacului și Dumbrava, și din satul reședință de comună, Poiana Cristei. Copiii de la centru, care au avut învățător calificat și titular pe post, cu care au făcut de la clasa întâi până la a patra, au avut un alt start, erau mai bine pregătiți și atunci ei se integrau. Noi, cei care ajungeam și mai rar la școală, eram rezerve.
Adică nu am fost priviți egali cu ceilalți și asta nu-mi place mie. Fie ultimul din bancă, fie primul din bancă, fie cel blond, fie cel brunet, trebuie priviți la fel. Dacă ai tricou de firmă sau dacă nu ai tricou de firmă, dacă cineva are tricou de 200 de lei și altul de 25 de lei, nu trebuie să te comporți diferit. Trebuie să acorzi tuturor aceeași șansă. Trebuie să discuți cu toți din clasă, trebuie să-i integrezi pe toți din clasă în lecție, ca să îl încurajezi și pe cel care în acel moment are poate mai puțină motivație.
Dacă îl atragi cumva, îl încurajezi, îi dai o activitate mică, atunci simte și el că-i place și că vrea să vină la școală.
Dacă îl lași în ultima bancă, nu discuți cu el, ci doar cu cei câțiva care sunt activi... Eu am trăit ăsta, nu mi-a plăcut și am zis că dacă o să fiu profesor, nu o să fac la fel: eu o să discut cu toți din clasă pentru că toți sunt ai mei.
Nu putem fi toți de 10, așa că trebuie să-i dăm șansa și celui de cinci. Sarcinile trebuie împărțite pe nivele, nici pe cel de 10 să nu-l plafonăm, nici pe cel de 5 să-l întristăm cu teme prea grele. Trebuie atras și el.
Încă de atunci vedeam lucrurile altfel: ar fi mai bine dacă domnul sau doamna ar discuta cu toți, ne-ar scoate pe toți la tablă. Mă duceam acasă: „Te-a scos la tablă azi?” „Nu! L-a scos pe cutare, pe cutare, care sunt foarte buni”. Cum ești deja indiferent, îți spui: nu mă duc la școală că oricum nu mă pune la nimic.
„La mine trecea luna și așteptam alocația, nu un salariu al părinților”
Am prins vremuri când mergeam cu șosetele cusute de mama, îmi lipeam încălțămintea, cu o pereche-două de pantaloni am trăit mult timp. Am zis că e mai important să ai o cămașă curată și să fii curat pe interior și aia e.
La începutul clasei a opta, îmi aduc aminte, în septembrie, în prima săptămână m-am dus la școală luni și marți și am luat cărțile, iar miercuri, joi și vineri am fost și am dormit în fermă, la cules de struguri pentru un bănuț pentru rechizite, ce-mi mai trebuia. Și chiar dormeam pe jos pe o saltea, cum era atunci, că nu erau paturi…
La mine în sat, fiind foarte distanțat de comună, lumea nu avea serviciu, trăiai din ce aveai în gospodărie, oamenii creșteau animale sau munceau cu ziua. La mine trecea luna și așteptam alocația, nu un salariu al părinților.
Am trăit vremuri dintr-astea și sunt convins că toate aceste lucruri m-au întărit.
„Dacă voi fi profesor, vreau să fiu așa…”
Dar din clasa a noua a fost altceva. Am făcut un colegiu tehnic pentru că aia a fost media de admitere pe care am avut-o. Dar am ajuns la concluzia că dacă făceam orice alt liceu, n-aș fi reușit ce am reușit, fiindcă la teoretic erau sigur copii foarte buni și mi s-ar fi întâmplat ce mi s-a întâmplat în gimnaziu. Am intrat așadar într-o clasă modestă, unde profesorii integrau toată clasa în activitate. Asta mi-a încurajat ideea că dacă voi fi profesor vreau să fiu așa, să nu fac ce au făcut cei din gimnaziu cu mine.
Am rămas constant în oraș, la internat. Nu lipseam de la școală nicio oră, m-am ocupat de studiu, învățam tot ce se poate și ce nu se poate și a fost foarte bine. Am recuperat singur și cu ajutorul profesorilor de la clasă. Nu am făcut niciodată pregătire suplimentară, nici posibilitate n-am avut și nici nu prea exista pe vremea aia ideea asta.
Îi întrebam pe profesori ce nu știam și ei se bucurau că venea un elev la ei. În general, profesorul întreabă: ați înțeles? Toți: am înțeles. Dar sigur sunt și care n-au înțeles și care evită să spună. Ori să primești întrebări e marea satisfacție a unui profesor.
Eu niciodată n-am spus că am înțeles ceva dacă nu am înțeles.
A ajuns primul în trei ani
Eram 32 în clasă și cred că eu că mă situam undeva după jumătate, deci după locul 16. La sfârșitul clasei a noua am ieșit pe poziția patru ca medie. La sfârșitul clasei a zecea pe poziția doi și la sfârșitul clasei a unsprezecea pe prima poziție, la fel și a doisprezecea și șef de promoție pe liceu.
Îmi aduc aminte că în al treilea an am avut media zece și am luat bursă de performanță, care era egală cu salariul unui profesor debutant pe vremea aceea – 1320 de lei. Și un profesor debutant lua 1200 de lei în 2014. Așa că atunci când am devenit profesor, în 2017, am trecut de la bursa de 1320 la salariul de 1450.
Au trecut cinci ani de când am intrat în învățământ. Aveam 21 de ani când am terminat facultatea, am dat titularizarea și în toamnă am intrat în sistem.
„Am ajuns la concluzia că pot să fac și eu pe cineva să înțeleagă matematică”
De ce am vrut să fiu profesor de matematică? Sunt foarte multe justificări. Așa cum m-a învățat și pe mine cineva ceva când nu știam, am zis că mi s-ar potrivi și mie să fac același lucru.
Lucrând în perioada în care eram elev și student cu diverși copii, la practică pedagogică, am ajuns la concluzia că pot să fac și eu pe cineva să înțeleagă matematică.
Nu m-au interesat alte păreri, că în învățământ este greu, că salariile sunt mici. Am zis că dacă mergi la serviciu de plăcere, atunci nu simți oboseală. Dacă faci ce-ți place, nu mori de foame.
Din punctul meu de vedere, trebuie să ai o chemare și mi-am zis că dacă nu mă duc eu, care am o chemare, se duce altcineva pentru care poate este opțiunea B. Și atunci nu e bine pentru copii. Copilul te simte dacă ești pentru clasă sau dacă intri în clasă, predai lecția că trebuie s-o predai și pleci. Pe lângă lecții trebuie să pui sufletul acolo.
