Trei luni de coreeană

Trei luni de coreeană

Ce am învățat despre mine și despre ceilalți după ce am predat limba coreeană.

26.06.2019

Text și ilustrații de Elena Văduva


Clasa avea pereții albi, băncile erau puține și lipite între ele, iar eu tremuram de frică pe scaunul de profesor cu spătarul înalt pus în fața tablei magnetice. Ajunsesem cu mai mult de jumătate de oră mai devreme și nu știam dacă ar trebui să-mi scot laptopul pe masă sau nu. Trebuia totuși scos, mi-am zis, pentru că aveam pe el toate fișierele audio de la exercițiile din cartea de pe care urma să predau în următoarele trei luni. Mi-am privit teancul de foi capsate strâmb pe care le-am pus pe mijlocul băncii mele albe așezate în fața celorlalte. Petrecusem ore întregi noaptea trecută încercând să pun alfabetul coreean pe hârtie. Nu aveam suficientă încredere că voi reuși să predau fără ea, așa că îmi mulțumeam în permanență în gând că nu am uitat să o bag în ghiozdan de dimineață.

Mi-au plăcut mereu culturile asiatice. Încă de când eram copil și îmi alungeam ochii prin curte și visam să fiu niponă. Nu înțelegeam cum vedeau oamenii cu ochii așa, dar voiam să se întâmple ceva și să mă transform în personajele din anime-urile pe care le urmăream în fiecare seară după ce mama adormea. Credeam că asiaticii se luptă cu săbii, se îmbracă în haine bufante și zboară de pe o clădire pe alta. De asta loveam zilnic cu un băț din lemn pe post de sabie un stâlp din curtea vecinului. Mă antrenam pentru lupte. Știam să mă prezint și să spun mamă, tată, frate, soră și bunici în japoneză, așa că eram sigură că aveam să mă transform la un moment dat într-o niponă.

A urmat o perioadă în care cântam în gura mare fel de fel de melodii pe care le învățasem tot din anime-uri. Apoi, cumva, am trecut de la filme în japoneză la filme în coreeană și de acolo nu a mai fost decât un pas până am ajuns să umplu caietele cu alfabetul limbii. Îmi notam pe caiete separate numele membrilor din diverse trupe și îmi dădeam singură test să văd dacă am reținut cum îl cheamă pe fiecare și cum i se scrie numele în coreeană.

Apoi făceam caiete separate pentru melodiile pe care le învățam. Scriam cu roșu versurile în coreeană, cu verde cum ar trebui să citesc și cu negru traducerea în română. Toate limbile pe care le știam – spaniola, engleza, japoneza – le învățasem prin muzică, așa că eram sigură că aveam să reușesc. Am început să fredonez alfabetul coreean în ritmul melodiei Strălucești steluța mea prin pauze la școală și visam să merg să mă plimb sub cireșii înfloriți primăvara.

Dar, cumva, în momentul în care am plecat la facultate am încetat să mai urmăresc emisiuni coreene, să-mi mai umplu telefonul de muzică pe care s-o dau la maxim în căști și să mai cânt melodiile din caietele pe care le luasem cu mine.

Când eram în anul III la Facultatea de Jurnalism, am decis însă că trebuie să încep să învăț limba cum trebuie, așa că m-am înscris la o academie de coreeană. Voiam să merg să fac un masterat în Coreea. În prima zi am spus că ținta cu care am venit în minte era să citesc cărți scrise în coreeană, iar profesoara mi-a zâmbit. Ea reușise să facă asta abia pe la modulul 6, iar eu abia îl începeam pe primul.

Tot în perioada aia am mâncat pentru prima dată jajangmyeon (tăiței din orez cu pastă de fasole roșie) la un restaurant cu specific coreean și m-am umflat de kimchi (varză chinezească picantă pusă la fermentat). Au urmat luni întregi în care învățam, recunoșteam cuvinte, mă bucuram când realizam că deja știam câteva lucruri și mă minunam de cât de ușoare erau de fapt unele construcții. La academie am cunoscut pentru prima dată un coreean în carne și oase care m-a întrebat în coreeană cum mă simt și m-am panicat atât de tare încât am zis „da” în română și am zâmbit.

Un an mai târziu aveam să-mi dau atestatul de coreeană după patru module, într-o sală plină, și aveam să primesc rezultatul pe mail după câteva luni. Îl luasem. Puteam merge cu el în brațe să aplic la bursă.

Cele cinci fete pe care le așteptam chircită pe scaunul de profesor au început să apară pe rând în sala de clasă. Unele veneau cu părinții, altele cu căștile în urechi. Unele aveau 12 ani, altele 28. După un val de deschis și închis ușa de la intrare, pentru care mă ridicam de fiecare dată cu groază de pe scaun, m-am trezit în fața elevilor mei și am amuțit. Eram doar eu cu ei, iar asta m-a făcut să-mi amintesc de liceu și de lejeritatea cu care-mi priveam și eu profesorul. Știam că ei așteptau de la mine ceea ce și eu așteptam altădată. Să înțeleg lucruri printr-un proces care să mă atragă. Eu nu știam dacă predam într-un mod care să-i facă pe elevi să se gândească la mine ca la profesorul care ți-e simpatic sau într-un mod care să-i facă pe elevi să mă urască și pe mine și materia. Simțeam că era responsabilitatea mea dacă cele cinci fete care mă priveau aveau să iubească sau nu coreeana. Și nu era deloc un sentiment ușor de dus.

Mi-a tremurat mâna pe marker în prima oră și eram convinsă că nu mai există viață în spatele geamurilor înalte din spatele clasei. Știam că dincolo de ele mașinile nu mai circulă, oamenii nu mai respiră și că nu mai existăm decât noi și tabla pe care încercam să scriu semnele alfabetului cât mai clar posibil. Chiar dacă pereții se strângeau în jurul meu, iar privirile elevilor mei nu îmi spuneau nimic care să mă facă să mă relaxez, am continuat să mâzgălesc tabla până n-a mai mers markerul.

M-am întors panicată spre clasă și mi-am zărit elevii care priveau cu ochii mijiți tabla. Încercau să copieze în caietele studențești tot ce mă grăbisem să scriu. Atunci m-am așezat pe scaunul meu cu grijă, ca nu cumva ei să simtă cât de neliniștită eram, și am respirat. M-am uitat din nou peste foile pe care le scrisesem cu o seară în urmă și am realizat cât de mult mă grăbisem. Din dorința de a preda perfect alfabetul, nu avusesem neapărat răbdare ca elevii mei să înțeleagă ce semne le desenez eu pe tablă.

Am început atunci să repetăm cu voce tare fiecare semn, fiecare construcție și ne-am scris numele în caiete. I-am urmat pe drumul spre ieșire și le-am zâmbit cu jumătate de gură înainte să închid ușa și să rămân singură în clasă. Apoi am auzit iar mașinile de afară care se grăbeau să ajungă peste tot, am auzit pași ai oamenilor care erau cât se poate de vii și mi-am auzit gândurile care-mi spuneau că până la urmă nu fusese chiar atât de rău.

Am început să învăț numele elevelor care veneau să mă asculte în fiecare săptămână, să discut cu ele despre ce aspecte din cultura coreeană le pasionează și să vorbesc cu ele și despre altceva. Despre școală, băieți, hobby-uri, visuri, boli.

Nu mi-au zis niciodată profa sau doamna, iar asta mi-a plăcut mereu. Nici eu nu le-am mustrat când au greșit, nu le-am amenințat că prietenia noastră se va sfârși dacă vorbeau peste mine și nu le-am condiționat învățarea. Chiar dacă nu puține au fost momentele în care mă întrebam serios dacă e vina mea că unele nu repetau acasă sau nu-și făceau temele, am revenit întotdeauna la gândul că oamenii care au venit să învețe coreeană cu mine au făcut asta din simplă plăcere. Sigur nu-și doreau să vină într-un mediu în care profesorul le ceartă sau se supără că nu-și facă temele.

Ce am învățat în astea trei luni în care m-am dus săptămânal în clasa cu pereți albi e că un profesor bun ar trebui să fie o oază de răbdare. Răbdare ca elevul care abia scrie să termine propoziția, răbdare să explice chiar și de zece ori aceeași noțiune, răbdare să-i asculte pe elevi chiar și când nu zic ceva legat de materie, răbdare să-i aștepte să crească în ritmul lor. Altfel intervine frustrarea de ambele părți, iar amintirea care rămâne este a unei clase cu pereți albi în care ți-ai pierdut pasiunea.

Elena Văduva

Reporter

Om pasionat de alți oameni, de sunet și de povești. 

CUVINTE-CHEIE

profesor alternativ dezvoltare

Utilizăm cookie-uri și alte tehnologii similare necesare funcționării site-ului, analizării performanței, pentru a-ți oferi conținut personalizat după interese și preferințe, precum și pentru activitatea noastră de publicitate online. Detalii despre despre cookie-uri și gestionarea lor in Politica de Cookies
Accept toate cookie-urile