Înainte de începerea școlii, am revenit, după un an, la Mariana Șerban, o bunică din Rahova care le crește singură pe cele două nepoate ale ei. A fost nevoită să iasă la pensie, deși și-ar fi dorit să lucreze în continuare, pentru că s-a obișnuit printre copiii care îi spuneau „mamaie” și pensia e mai mică decât salariul. „Nu e o rușine să dai cu mătura”, spune femeia. Deși munca ei din ultimul an a însemnat mai degrabă să dezinfecteze obsesiv suprafețele din clase și băi, într-o școală cu trei schimburi de elevi.
Sunt învățătoare la Școala Gimnazială „Negoiță Dănăilă” din Bucești, comuna Ivești, Galați. O comunitate cu provocări, cu copii din familii dezavantajate, care au nevoie de sprijin. Sunt deja de trei ani în învățământ, timp în care mi-am dat seama că această profesie este una pe care nu ai cum să nu o iei personal, de când intru în clasă știu că sunt un membru al echipei. Încerc în fiecare zi să-i fac pe copiii mei să aibă încredere în ei și să-i învăț să-și identifice emoțiile. Un test atât pentru mine, cât și pentru ei a fost evaluarea națională de la clasa a doua. Acestea sunt lecțiile pe care le-am învățat împreună.
Am făcut un istoric al momentelor importante prin care a trecut învățământul profesional și tehnic în România după 1989, pentru a înțelege mai bine punctul în care ne aflăm acum.