Prima ei piesă trebuia să se joace în cadrul Acting, un festival de teatru contemporan pentru tineret, ce se desfășoară anual în Baia Mare, începând din 2014. Ediția din 2023 avea să se desfășoare din nou fizic, după o pauză provocată de pandemia Covid, la ea urmând să participe 13 trupe din diferite orașe din țară. Festivalul are un parteneriat cu Facultatea de Teatru și Televiziune a Universității Babeș-Bolyai din Cluj Napoca, cea care jurizează festivalul și oferă ca premiu un loc fără admitere la secția Teatrologie pentru unul dintre participanți iar profesorii care urmează să preia clasa de actorie susțin în cadrul festivalului un atelier dedicat celor care vor să devină actori.
Mi s-a părut o ocazie de a-i cunoaște și vedea la lucru pe acești tineri, iar organizatorii festivalului au fost de acord cu planul meu, acela de a fotografia partea care nu se vede din public. Mi-am petrecut cele patru zile de festival în culise, la ateliere și în preajma Teatrului Municipal din Baia Mare, punctul central al festivalului, în încercarea de a face portrete ale participanților în care nimeni nu pozează. Pentru că totul a fost foarte intens pe parcursul festivalului - dimineața erau ateliere, apoi pauza de masă iar după-amiaza și seara spectacole - nu am avut timp să stau de vorbă cu ei. Am făcut-o după festival, online, cu cei care apar în fotografiile selectate ca să aflu câte ceva despre ei, despre cum au ajuns să facă teatru, despre ce se întâmpla în momentul în care i-am fotografiat.
.jpg)
„De fiecare dată înainte de spectacol ne strângem într-un cerc și încercăm să ne conectăm cu scena și cu restul. E foarte important ca atunci când ești pe scenă să fii conectat cu ceilalți, să poți reacționa în cazul în care partenerul tău greșește. Să-l ajuți, să nu-l lași singur pentru că suntem o echipă. Doar stăm și respirăm împreună. E foarte multă emoție, mai ales după atât de multă muncă. Să respiri și să fii conștient doar de respirația ta și de cei din jur la care ții atât de mult, e foarte frumos. E ultimul moment când suntem noi, fiecare în universul lui, apoi e momentul acela de trecere în universul piesei, a scenelor pe care le facem.”
Alexandra Cirț are 18 ani și e în clasa a XII-a la Colegiul Național „Gheorghe Șincai” din Baia Mare. S-a înscris în trupa Silver la sfârșitul clasei a X-a, la recomandarea unei prietene. Îi place mult faptul că toți membrii trupei sunt diferiți iar ceea ce-i aduce împreună e teatrul. S-a hotărât să dea la teatru, la facultățile din Cluj și București. La început părinții ei au fost neîncrezători și i-au spus să se gândească bine, dar când au văzut că e hotărâtă i-au cumpărat cărți pentru admitere și se uită împreună cu ea la piese de teatru.
.jpg)
„Când sunt în spatele scenei e o luptă interioară în care să știu clar diferența dintre mine și personaj. Trebuie să fac o simbioză cu acel personaj, să știu că eu mă aseamăn cu el, că trebuie să fiu el. Atunci când intru pe scenă eu gândesc ca el, mă comport ca el , simt ca el. Când ies se face o ruptură, pe moment.''
Ștefan Ardelean are 16 ani, e în clasa a X-a la Liceul Teoretic ELF din Cluj-Napoca și face teatru la Palatul Copiilor din clasa a V-a. Teatrul l-a ajutat să se descopere, să-și găsească defectele, să-și înțeleagă emoțiile și stările, să știe cum să reacționeze și să vorbească, să-și gestioneze timpul. E fiu de medici și crede că probabil i s-a transmis dorința de a studia medicina pentru că spre asta ar vrea să se îndrepte după terminarea liceului.
Pentru Iulia Costinaș transformarea Annei care are un chip angelic într-o fată rebelă a fost o provocare și o bucurie pentru că are o pasiune pentru machiaj. Cele două sunt prietene și colege în trupa de teatru „The Snoop” și au petrecut o oră acasă la Iulia încercând diferite tipuri de machiaj ca să-l aleagă pe cel mai potrivit pentru personajul Annei.
Iulia are 17 ani și e elevă în clasa a XI-a la Colegiul Național „Gheorghe Șincai” din Baia Mare. Prima întâlnire cu actoria a fost când avea șapte sau opt ani și a filmat un scurt metraj unde a recitat o poezie. Ea era personajul 13. În clasa a IX-a s-a înscris în trupa liceului imediat ce a aflat de existența ei. „Eram într-o perioadă mai grea. Nu știam ce voiam, nu știam pe ce lume sunt. Teatrul m-a ajutat să mă cunosc mai bine și să evoluez din punct de vedere mental și spiritul, ceea ce la școală nu învățăm și asta m-a făcut să rămân.˝ A mai avut un motiv: colegii din trupă care treptat i-au devenit prieteni.
Iulia își dorește ca arta să rămână o pasiune și să nu devină un job. Se gândește să dea la drept pentru că simte că are „un spirit foarte mare pentru justiție”, vede ce e bine și ce e rău, se implică, vrea să rezolve problemele celor din jur, rezolvă certuri. Până atunci, ar vrea să facă un curs de tatuaj ca să-și folosească talentul la desen și să aibă o sursă de venit.
„Era cu mai puțin de un minut înainte să intru în scenă, aranjam acea panglică de pe spate - panică de ultim moment. Am stat cât de cât relaxată știind că intru abia în minutul 20 al piesei și mi-am zis că am timp suficient să-mi revin, să nu mai am emoții, să mă adun puțin. M-am așezat pe un scaun luat din grămadă apoi am văzut că o colegă care intra cu 5 minute înaintea noastră se ridica să plece. Atunci ne-am dat seama că acele clipe au zburat și că n-am avut deloc timp să ne adunăm și emoțiile erau extrem de mari până să ieșim pe scenă. Am auzit sunetul de tren și mi-am zis bun, începe cu adevărat și acum chiar trebuie să mă aduc acolo și să joc, să arăt tot ce am pregătit. Iar în clipa care m-am văzut pe scenă, m-am liniștit și am intrat în personaj până la sfârșit când am luat-o de la capăt cu agitația, cu emoțiile.”
Sabina Calma - în imagine în dreapta, împreună cu colega ei Corina Nițescu - are 15 ani și e în clasa a ix-a la Liceul Teoretic ”Dimitrie Bolintineanu” din București. A intrat în trupa liceului în octombrie 2022. Teatrul e pentru ea o permanentă descoperire care îi aduce bucurie, emoție. E convinsă că viitorul ei va fi plin de teatru, fie că va fi pe scenă, fie în sală ca spectator. Deocamdată se gândește să devină profesoară și să aibă și ea trupa ei pe care să o plimbe prin țară și străinătate. Poate chiar să dea la teatru.
„Treaba asta cu apărutul pe scenă nu e simplă, nu e ușoară. Eu nu am putut să fiu în culise înainte și în timpul specatcolului pentru că trebuia să stau la tehnic, să facem luminile, sunetul, etc. După ce s-a terminat spectacolul, până să fug în spate, ei erau absolut speriați de cum a ieșit, că poate a ieșit prost. A fost un momențel care li s-a părut că n-a ieșit foarte bine și erau cumva timorați. Era o presiune destul de mare: era pentru prima dată când jucau într-un alt teatru, în alt oraș, pentru un alt tip de public și încercam - în momentul din imagine - să le spun că a fost extraordinar spectacolul, să se bucure, să le dau un pic de entuziasm, că totul a fost foarte foarte bine. Au fost așa de drăguți că s-au luat în brațe și în întunericul din culise s-au lovit, cineva și-a spart buza.”
Romul Moruțan este actor la Teatrul de Nord din Satu Mare și coordonator al unei trupe de teatru formată din adolescenți pe care i-a cunoscut în timp ce făcea ateliere de improvizație în liceele din oraș. Pentru că la început erau foarte timorați și nu prea doreau să relaționeze, s-au gândit să facă un spectacol care să aibă ca temă „comunicăm dar nu ne uităm unii la alții în ochi”. Au început să lucreze și într-o zi i-a găsit râzând și alergând prin sala de repetiții. I-au spus că „gata, trebuie să schimbăm tema spectacolului că uite ce bine ne înțelegem acuma”. Pentru Romul Moruțan a fost o bucurie extraordinară să-i vadă că se deschid și se apropie, sunt mai liberi în exprimare și nu-și mai pun carapace, că se simt bine unii cu alții, iar acum sunt în punctul în care au ajuns foarte buni prieteni și vor să facă proiecte noi.
Daria Bugnar (în stânga) și Oana Băban se știau de la Ideeo Ideis, dar au făcut cunoștință în timpul festivalului Acting, la un atelier, înainte de a începe un exercițiu ce presupunea ca participanții să se împartă în perechi și fiecare, pe rând, să-și conducă prin încăpere partenerul care trebuie să țină ochii închiși. E unul dintre exercițiile preferate ale Dariei - cea care conducea în momentul acela - pentru că „este cu grijă, cu tandrețe, cu atenție la partener”. Pentru Oana a fost un moment foarte frumos, „era confortabil, prietenesc”.
Daria are 18 ani și este în clasa a XII-a la Colegiul de Științe „Grigore Antipa” din Brașov. A cochetat cu teatrul participând la mici scenete în gimnaziu, în Sfântu Gheorge, orașul ei natal. În clasa a ix-a a trecut de preselecție și a intrat în trupa liceului, Amprente. E ultimul ei an cu trupa și îi e foarte greu pentru că a ajuns să se simtă aici ca într-o familie. S-a simțit eliberată când, recent, după ce a participat șa Ziua Porților Deschise la UNATC, a renunțat la ideea de a da la medicină și a optat pentru teatru. Se consideră foarte norocoasă pentru că părinții ei sunt alături de ea și o susțin în orice.
Oana are 17 ani și e în clasa a xi-a la Colegiul Național ˝Gheorghe Șincai˝din Baia Mare. A intrat în trupa de teatru The Snoop când era în clasa a vii-a dar a renunțat după câteva luni pentru că taxa de participare era prea mare. A revenit în clasa a ix-a când a decis că vrea să facă un efort și să-și strângă bani pentru taxă. Și-a dat seama că ˝nu e vorba de bani, ceea ce primești din trupă și cât de mult crești și cât de mult te dezvolți nu se poate calcula în bani˝. La început părinții Oanei nu au fost de acord cu teatrul, dar după ce au început să meargă la spectacole și să-și vadă fiica pe scenă, a ajuns să le placă. Acum prima opțiune de facultate pentru Oana e psihologia, iar teatrul e pe locul doi.
Daria s-a bucurat când Oana a venit s-o felicite, după spectacol și-i pare rău că nu au continuat să vorbească dar e sigură că se vor revedea, cel mai probabil la unul dintre festivalurile de teatru din perioada verii.
Selfie-ul în cabină, după spectacol, a devenit o tradiție pentru membrii trupei „The Snoop”, elevi la diverse licee din Baia Mare. Se consideră un grup de prieteni iar teatrul e pasiunea care i-a adus împreună. Le place că în trupă se axează pe creșterea și dezvoltarea personală, învață să aibă răbdare, să vorbească corect sau tare, să nu le fie frică și să știe să vorbească în public, să lucreze în echipă. Le place să petreacă timp împreună și în afara repetițiilor și spectacolelor.
„Înainte de a păși pe scenă avem un fel de rutină: ne strângem în brațe și ne zicem cuvinte de încurajare. A fost un moment tare drăguț. Îmi dă foarte multă încredere în mine. Mă simțeam oarecum special în momentul ăla. Eram entuziasmat, mândru, simțeam că mă apreciază colegii mei din trupă.”
Vlad Bodea (în centrul imaginii, cu fața) are 15 ani și este în clasa a IX-a la Colegiul Național „Elena Ghiba Birta” din Arad. S-a înscris în trupa Teatrix a Palatului Copiilor din Arad la începutul anului școlar. Ar vrea să devină actor pentru vocile personajelor din desene animate, să creeze animații pentru că îi place să deseneze, să facă personaje cu povești.
„Doamna profesoară are o fiică care acuma se mărită și melodia pe care au pus-o organizatorii era pentru ea și se numea Let her go. În momentul acela nimeni nu a mai rezistat. Băieții plângeau, fetele plângeau. Toată lumea era cu lacrimi în ochi. În 30 de secunde urma să intrăm în scenă și am intrat în panică totală pentru că machiajul de la ochi nu se mai vedea. Nu ne vedeam de reflectoare, toate fețele erau palide deja. Ne-a luat prin surprindere.”
Georgiana Vass are 18 ani și e în clasa a XI-a la Colegiul Național „Moise Nicoară” din Arad.
A început să facă teatru când era în școala primară și mama ei a înscris-o la Palatul Copiilor ca să aibă mai multe activități extrașcolare. Georgiana își amintește că la început a plâns, nu i-a plăcut, dar a rămas de dragul profesoarei - Gabriela Pavel - care vorbea cu ei, se distrau, făceau joculețe. În clasa a IX-a a intrat în trupa Teatrix coordonată tot de profesoara Pavel și a început să joace în spectacole. A avut multe suișuri și coborâșuri și a vrut să renunțe de foarte multe ori, dar când ajungea la finalul piesei și urca din nou pe scenă în luminile care o orbeau și în aplauzele publicului trăia o senzație uimitoare și-și zicea că mai face un spectacol. Acum e în ultimul an în trupă pentru că profesoara nu-i mai lasă pe cei de-a XII-a din cauza examenelor. Georgiana ar vrea să devină medic și vrea să facă medicina la Timișoara.
„Ca să joci bine teatru trebuie să-l trăiești. De multe ori trebuie să cauți în interiorul tău, să te înțelegi pe tine însuți și asta înseamnă că trebuie să-i înțelegi și pe cei din jur. Din cauza naturii teatrului și noi membrii trupei am ajuns să ne înțelegem reciproc unii pe ceilalți. Suntem toți foarte apropiați și glumim împreună. E ideea asta că e o a doua familie.''
Luca Prunduș are 18 ani și învață la Colegiul Național Emil Racoviță din Cluj-Napoca. A ajuns în trupa de teatru de la Palatul Copiilor când era în clasa a IX-a, dus de o prietenă dintr-o clasă paralelă care l-a văzut jucând într-o scenetă la școală. Împreună cu el, în imagine e prietena lui, Maria care îl ajuta să împacheteze decorul. Maria nu face teatru, dar a venit să-i susțină și a ajuns să ajute cu decorul sau să filmeze. Lui Luca i-ar plăcea să se îndrepte spre teatru dar părinții lui nu sunt foarte deschiși spre asta, așa că se gândește să se îndrepte spre inginerie, una dintre pasiunile lui fiind fizica și, eventual, să facă teatru după aceea.
„Atelierul era ținut de Carla Waltner [dansatoare și coregraf la Teatrul Municipal Baia Mare]. Pe lângă teatru îmi place foarte mult mișcarea, dansul contemporan și faptul că am avut ocazia să lucrez cu ea a fost foarte fain. Am făcut multe exerciții care te duceau până în punctul în care credeai că o să cedezi. Dar nu cedai, continuai și era o stare foarte interesantă pentru că simțeai epuizarea corpului dar aveai și determinarea de a merge mai departe, să vezi până unde poți să mergi și să vezi limitele corpului tău.”
Iasmina Pop are 17 ani și e în clasa a X-a la Colegiul Național „Vasile Lucaciu” din Baia Mare. În 2019 a început să facă cursuri de teatru cu o actriță de la Teatrul de Păpuși. S-a înscris pentru că observase că îi era frică să vorbească cu oamenii, că nimănui nu-i pasă de părerea ei, de cine e ea, era obișnuită să tacă. ” Am ajuns acolo și mi s-a arătat că de fapt pot vorbi, că ce zic poate să aibă sens, că, uauu, unii sunt interesați de lucrurile pe care le zic.” Cursurile s-au oprit după un an din cauza pandemiei, dar Iasmina a reluat teatrul în 2021 când s-a înscris în trupa Silver. Îi consideră pe colegii din trupă ca fiind familia ei, oameni care țin la ea, care-i vor binele și știe că ar putea apela la ei, orice problemă ar avea. „Aici am început să mă cunosc cu adevărat și am descoperit atâtea laturi frumoase ale acestei arte încât n-am mai vrut să renunț la ea.” Se gândise să urmeze Arhitectura dar acum vrea să dea la Teatru, cel mai probabil în Cluj. Chiar dacă la început mama ei a fost șocată, acum părinții o susțin și „au încredere pentru că știu cât de ambițioasă e și că o să-i iasă.”
„Pare că discutam intrarea pentru că de obicei facem asta. Înainte am făcut flotări ca să prindem un pic de energie. Recapitulam rapid ce avem de făcut și începem să vorbim ca și cum suntem personajele respective.”
Paul Leah (în dreapta) și Rareș Mureșan au 18, respectiv 17 ani și sunt colegi de clasă la Colegiul Național „Andrei Mureșanu” din Bistrița. Au ajuns să facă teatru din greșeală: profesoara lor i-a invitat la un festival în franceză, iar când s-au dus la pregătiri cei doi colegi au realizat că e vorba despre repetiții pentru un spectacol de teatru în limba franceză pus în scenă de Corint, trupa liceului. Le-a plăcut și au rămas. Le place atmosfera de prietenie din trupă și că se înțeleg foarte bine cu coordonatoarea lor, Camelia Toma.
Paul simte că teatrul l-a ajutat foarte mult să scape de inhibiții, să fie mai sociabil, mai deschis, iar pe Rareș să-și gestioneze emoțiile. Ambii ar dori să continue studiile în Cluj-Napoca, pe partea de informatică combinată cu fizică sau biologie pentru că asta îi pasionează dar simt că teatrul „e o latură care merită cultivată în continuare”. Acum sunt în clasa a XI-a și vor să facă teatru și în ultimul lor an de liceu.
„Momentul de final vine după o parte a spectacolului foarte încărcată, cu multă adrenalină. E un moment de eliberare când ajungi în față și suntem doar noi și publicul și ne simțim apreciate pentru tot ce-am făcut. E cel mai emoționant moment. Te aplaudă așa de mulți oameni pentru că ai făcut ceva semnificativ pentru ei, că ai făcut parte dintr-un lucru atât de frumos. E chiar uauuu!”
Callista Birta (în stânga) și Anamaria Lazăr s-au cunoscut când au intrat în trupa de teatru a liceului lor, Colegiului Național „Mihai Eminescu” din Baia Mare. Trupa se numește Dramatis personae, e coordonată de profesorul Nicolae Weiss iar spectacolele ei se joacă în limba franceză. Erau în clasa a IX-a la secția bilingv franceză, respectiv bilingv engleză. Teatrul le-a oferit oportunitatea de a-și deschide latura artistică, de a călători, de a cunoaște oameni din diverse domenii, le-a ajutat să se dezvolte și să aibă mai multă încredere. Acum cele două sunt studente în anul I: Callista la secția Foto-Video de la Facultatea de Arte și Design din Timișoara iar Anamaria la Istoria Artei în Cluj-Napoca. Când s-au înscris, în trupa de teatru erau șase membri. Pe parcurs au rămas doar ele două. La câteva zile după festivalul Acting aveau să dea ultima reprezentație a spectacolului, în cadrul unui festival de muzică francofonă. Probabil că trupa se va desființa pentru că nu mai sunt doritori iar ele nu prea mai au timp.
Ramona Cosovan își amintește fiecare secundă a întâlnirii cu Daria, cea mai mare dintre cele trei fiice ale sale, în culisele Teatrului Municipal din Baia Mare. Era după spectacol iar Daria, încă machiată, a izbucnit în lacrimi când le-a văzut pe mama și surorile ei. Părinții îi spuseră că lucrează și nimeni din familie nu poate veni s-o vadă pe scenă. A fost o întâlnire la care tatăl fetelor regretă că n-a putut ajunge pentru că Daria avea să se stingă șaisprezece zile mai târziu în urma unui accident rutier.
Avea 16 ani și era elevă în clasa a X-a la Colegiul Național Pedagogic Regele Ferdinand din Sighetu Marmației. Îi plăcea să ajute oamenii, făcea voluntariat, își dorea să devină profesoară, devenise catalizatorul trupei de teatru a liceului în care se înscrisese când a intrat în clasa a IX-a. La început i-a fost greu pentru că spectacolele trupei sunt în limba franceză care nu era printre preferatele ei. Mama ei crede că atmosfera și colegii din trupă au impulsionat-o pe Daria să se străduiască și să învețe, iar teatrul a făcut-o mai veselă, mai comunicativă pentru că, deși nu părea, era emotivă și timidă. Soții Cosovan au simțit că alegerea ca Daria să fie donator e un lucru pe care trebuie să-l facă. O confirmare a acestei decizii a venit de la fiica mijlocie: „mami, dar inima ei trăiește mami!”, referindu-se la faptul că inima Dariei bate acum în pieptul unei studente la medicină.
Înainte de spectacol, membrii trupei Amprente au un moment de încălzire a vocilor și corpurilor. Sunt elevi la Colegiul de Științe „Grigore Antipa” din Brașov și le place să petreacă timp împreună. La școală au o săliță în care se adună în timpul pauzelor, spațiu ce a fost obținut pentru ei de coordonatoarea trupei, profesoara Anca Maria Băcanu. În trupă au fost și copii cărora alți profesori nu le dădeau nici o șansă, copii care nu știau să vorbească, copii cărora le era rușine să se ridice și să spună ce gândesc. Pentru domana Băcanu contează faptul că „am împărtășit foarte multe momente împreună, avem îndrăzneală, suntem curajoși, creativi, contează să transmitem părți din ceea ce suntem, gândim și simțim. Nu-i o trupă hai să vedem ce talente ai, e o trupă hai să fim împreună și să facem lucruri frumoase.”
„Eu am o tehnică: cu câteva minute înainte de spectacol încerc să intru în personaj, să mă pun în pielea personajului, iar Lavinia [în roșu] era foarte stresată: «Stai liniștită, Lavinia, că totul merge bine!». Am jucat un personaj mai tragic, un clovn care fuge de război. Trebuie să-mi impun un fel de trăire tragică, mai dramatică, să-mi vină să plâng.”
Lucia Surd (în galben, în imagine) are 16 ani și învață la Liceul de Coregrafie și Artă Dramatică „Octavian Stroia” din Cluj-Napoca. Pentru a intra la liceu, a dat examen la arte vizuale și la arta actorului. A reușit la ambele, dar a atras-o mai mult actoria, „sentimentul că sunt privită pe scenă, că pot să-mi înving frica de a vorbi în public, să-mi îmbunătățesc dicția.” Ar vrea să facă scenografie pentru că i se potrivește cel mai bine. Îi place să creeze lucrări din ceea ce a citit, să exporte textul într-o lucrare, o machetă sau pictură.
„Eu sunt aia din centru care coordonam: pe unde intrăm, pe unde ieșim, unde e recuzita. Fiecare are rolul lui, dar cumva încercam să-i adun pe toți împreună. Avem foarte multe mișcări scenice, încercam să le explic unor colege când trebuie să intrăm, când trebuie să ieșim.”
Ana-Maria Bakoș-Pal are 16 ani și e în clasa a X-a la Liceul Teoretic „Octavian Goga” din Huedin. A intrat în Assentiment, trupa de teatru a liceului, în clasa a IX-a. Acum este șefa trupei și consideră că teatrul te deschide foarte mult, te ajută să vorbești în public, să socializezi, să ieși în lume și să vezi și alte locuri. Ar vrea să continue până în clasa a XII-a și să dea la Drept iar teatrul să rămână un hobby.
„A fost în timpul spectacolului, după prima intrare. Eram cu David, în culise și știu că tremuram, nu mai puteam. M-a văzut David că eram neliniștită și m-a luat de mână și m-a liniștit. Mă liniștisem un pic și l-am luat de braț - a fost un moment foarte drăguț.”
Miruna Brescan are 16 ani și e în clasa a X-a la Colegiul de Științe „Grigore Antipa” din Brașov. Era pentru prima dată pe scenă alături de colegii săi din trupa Amprente și era emoționată pentru că voia să iasă cât mai bine. Chiar dacă e la început, se simte confortabil în trupă și îi place că aici sunt mereu sinceri. David - acum în clasa a XII-a - a intrat în trupă când era în clasa a IX-a. „După vacanța de iarnă, prietena mea a venit să mă cheme aici, în sălița în care se întâlneau membrii trupei în pauze. Am intrat. Toată lumea zâmbea. Zâmbeam și eu și profa m-a întrebat: vrei să vii în trupă? vrei să fii cu noi? Și eu am zis da.
Asta era luni. Vineri ieșeam cu ei și eram cei mai buni prieteni - simțeam că-i cunosc de patru ani.” Și David crede că sinceritatea dintre ei face ca trupa să funcționeze atât de bine. Știe că aici e ascultat și că o să i se spună „în față tot”. Pentru el trupa a fost „un stâlp al adolescenței˝. Ar vrea să dea la actorie și se gândește ca, după facultate, să se întoarcă să continue cumva cu trupa pentru că simte că trebuie să dea ceva înapoi.
„Eram imediat după spectacol când au venit prieteni, colegi și ne-au felicitat. Nu mai știu pe cine am îmbrățișat atunci. A fost un fel de stare de șoc. După ce am ieșit. oamenii au venit și ne-au felicitat: mamă, ce tareee! bravo, băi! Eu eram în starea de personaj deși știam că spectacolul s-a terminat: încă nu e gata, mai ai ceva în tine, a început să se ducă energia aia dar era încă în interior. E foarte amuzant când ies cu machiajul pe față. Uneori uitam să-l șterg și ieșeam cu el după repetiții și toată lumea se uita la mine pe stradă.”
Helga Czeggenyi are 18 ani și e în clasa a XI-a la Colegiul Național „Gheorghe Șincai” din Baia Mare. În clasa a IX-a, din dorința de a face și altceva în afară de școală și meditații, Helga s-a înscris în Artwist, una dintre trupele Asociației Artspot din Baia Mare. Mai făcuse teatru în clasa a VII-a, dar a întrerupt după un an din cauza examenelor de la sfârșit de gimnaziu. Acum ar vrea să continue și în clasa a XII-a deși știe că o să fie greu. O bate gândul să dea la actorie. Teatrul a ajutat-o să fie mai spontană, mai eficientă, să aibă mai multă încredere în ea. Trupa e locul în care își permite să greșească, să fie vulnerabilă.” Dacă ar fi să compar cum eram înainte și cum sunt acum, Helga cea veche s-ar uita la mine cu admirație și ar zice: Uauuu! Tu ai reușit să faci asta? Oare câți ani mi-ar lua să ajung ca tine?”
„A fost înainte de festivitatea de premiere. Ne-am gândit că urma să plecăm și să facem ceva memorabil pe lângă tot ce s-a întâmplat la festival, în culise, la internat, ceva cumva ieșit din comun și cu persoane pe care nu le cunoaștem. Am început să cântăm o piesă, după care ne-am adunat din ce în ce mai mulți și am cântat tot felul de piese, unele mai vechi altele mai noi, pe diferite stiluri muzicale. Apoi am început să dansăm până ni s-a spus că începe premierea.”
Alexandra Mihalca (în imagine prima din stânga) are 16 ani și e în clasa a X-a la Colegiul Național Pedagogic „Regele Ferdinand” din Sighetu Marmației. Lângă ea, în stânga, e prietena ei, Mara Simion care are 15 ani și e în clasa a IX-a la același liceu. Mara a fost cea care a adus-o pe Alexandra în trupa de teatru a liceului, Proscenium. Alexandra își amintește: „la început a fost un fel de joacă pentru noi. Am mers din curiozitate, mai mult unul pentru altul pentru că eram prieteni. Apoi am văzut că ne place. Pot să zic că teatrul ne-a unit foarte mult, ca prieteni, ca echipă sau colegi.” Festivalul a fost peste așteptările lor. Au crezut că o să fie un program foarte încărcat dar, spre uimirea lor, au avut timp pentru toate: s-au plimbat, au mâncat liniștiți, s-au distrat iar momentele de pe scenă au fost foarte frumoase.
