„Am fost convinsă că ce contează e dotarea școlii, până am văzut educație de cea mai bună calitate pe un cap de pod în India”

„Am fost convinsă că ce contează e dotarea școlii, până am văzut educație de cea mai bună calitate pe un cap de pod în India”

Ce aduce copiii la școală? Calculatoarele de ultimă generație și tablele interactive, toaletele decente, profesorii bine pregătiți, părinții implicați sau comunitatea? E o combinație dintre toate, niciodată în aceeași proporție, că și comunitățile sunt foarte diferite. După o experiență de 40 de ani în educație în care a vrut să renunțe de câteva ori, Mirela Ștețco, head of advocacy la organizația Teach for Romania, a vorbit la podcastul REZOLVAT despre ce funcționează. A povestit cum i s-a schimbat perspectiva de-a lungul carierei, despre ce crede că a greșit, dar și despre momentele „aha!”, cum ar fi cel în care a înțeles că „a fi profesor nu e despre spectacolul tău!”.

28.06.2024

de George Herlaș

REZOLVAT este primul proiect de jurnalism de soluții pe educație, iar primele episoade abordează tema abandonului școlar, căci România e la acest capitol în fruntea Uniunii Europene. Noi am mers către oamenii care au soluțiile.

O lectură de 20 de minute.

- Școala 9: Aș vrea să pornim la drum cu începuturile Teach for Romania de acum 10 ani, când 18 profesori și-au pus întrebarea „Cum ar arăta școlile din mediile vulnerabile dacă ar avea profesori pasionați, dedicați?”. Care este răspunsul acum, după 10 ani?

- Mirela Ștețco: Cum au fost începuturile? Așa cum sunt toate începuturile, aș zice. Pe de o parte, cu o viziune în care credeam cu toții - că fiecare copil din România poate să aibă, într-o bună zi, acces la educație de cea mai bună calitate.Era ceva ce ne-a adus împreună, ce ne ținea împreună și ne făcea să reușim să îndurăm să auzim foarte des că așa ceva nu e cu putință în România.

Practic, Teach for Romania face parte dintr-o rețea globală, Teach for All și, cumva, ce s-a auzit cam în toate țările a fost că așa ceva este cu neputință la noi. Și trebuie să recunosc că da, viziunea mă ținea, cuvântul leadership mă atrăsese foarte tare, dar nu prea îndrăzneam să cred că e posibil în România. 

Programul presupunea să aduci niște oameni extrem de valoroși, selectați după niște criterii foarte dure, să-i antrenezi și apoi aceștia să meargă în cele mai vulnerabile comunități din România. Categoric părea o nebunie. Dar am avut prima generație și sunt extrem, extrem de recunoscătoare acestei generații, care a dat tonul lui  „noi putem”.

Eu veneam cu experiență de sistem de 30 de ani și aș îndrăzni să spun că eram un profesor dedicat și care, cât de cât, se pricepea. Cu experiență și de metodist, și de formator, și de evaluator eram convinsă că mă pot descurca.

Ce trebuie să recunosc însă, este că atunci când am ajuns în comunitatea în care ne-am făcut bootcamp-ul de pregătire, mi-am dat seama cât de dificilă va fi misiunea.

Pentru că tot ceea ce credeam că știu despre educație, despre cum anume poți gestiona învățarea oriunde, nu părea să mai funcționeze.

- Te-ai gândit să renunți de tot la sistemul de învățământ, având în vedere că sunt atât de multe greutăți, obstacole?

- Ca profesor debutant, eu am ajuns să profesez, tocmai pentru că mi-am urmat familia și am ajuns în Maramureș. Primul lucru pe care l-am auzit de la inspectoratul școlar a fost că avem suficiente locuri de muncă în agricultură, în minerit - „ai opțiuni, poți să renunți”. Cred că a fost primul moment în care m-am hotărât să renunț. Eu aveam un copil mic și cerusem detașare într-un orășel minier, în Borșa și ăsta a fost răspunsul.

Așa am fost întâmpinată, eu venită cu ifose din facultate, cu recomandare de învățământ superior, cercetare, tot felul de gărgăuni în cap. A fost primul moment când am vrut să renunț. 

Renunțări, erori și luat de la capăt

Apoi, am prins drag de ce se întâmpla, dar am avut câteva momente în care am înțeles că ceea ce fac este profund greșit. Și ți-aș da doar două exemple:

Unul - când am vorbit cu maximă pasiune elevilor mei și se uitau toți la min. Un copil din prima bancă mă sorbea din priviri. Am ieșit atât de mândră de mine din clasă, iar la prima evaluare, am descoperit că, de fapt, copilul ăla nu știa să scrie și să citească. Și, probabil, se uita la mine și se întreba ce-i și cu nebuna asta, ce s-o fi întâmplat cu ea. 

Iar în momentul ăla mi-am dat seama că profesia asta didactică nu e despre tine! A fost prima lecție valoroasă. Încerc să duc asta și în felul în care noi antrenăm profesorii. A fi profesor nu e despre spectacolul tău, ci este despre cum folosești disciplina ta să poți să crești niște elevi. 

A mai fost un moment de cumpănă care m-a apropiat foarte tare și de comunitățile vulnerabile și care m-a ajutat să văd că faceam ceva profund greșit. La un moment dat, s-a schimbat în sistem la bacalaureat, la proba orală, au pus text nonliterar la prima vedere și trebuia citit cu voce tare. Și am fost unul dintre cei care s-a luat de gât cu Ministerul, cum adică să faci așa ceva? Până când am văzut un elev mega isteț de clasa a XII-a - îl văd și acum în fața ochilor - peste 1,8 metri, râdeam de el că nu încăpea în nicio bancă - care citea cu maximă greutate un text, curgea apa pe el. Avea de citit un paragraf, n-am putut să cred că așa ceva este cu putință. Mi-am dat seama din felul în care citea, că nu înțelegea ce citește și că n-ar fi putut să valorifice în niciun fel textul.

Apoi, am urmărit ca metodist, mergând în școlile din satele din Maramureșul istoric, ce se întâmplă cu elevii, cât înțeleg din ceea ce facem noi în sala de clasă. 

A fost momentul în care nu m-am mai uitat la ce face profesorul, ci la ce înțelege copilul. Și atunci mi-am dat seama că nici ca metodist n-am făcut o treabă bună pentru că am fost atentă tot timpul la profesor, la cum ar putea profesorul să predea mai bine. Dar până la urmă, ce predai? Că nu este vorba de predare dacă nu este primire. N-am fost atentă la ce contează, la elevi.

„Dacă tu nu simți că ceea ce faci are sens, că ajută la ceva, nu ai cum să rămâi în sistem”

Ăla a fost încă un moment în care, nevăzând nicio soluție, am zis că trebuie să ies din sistem. Și cumva asta am și făcut - în momentul în care eram în plinătatea gloriei de profesor din sistem, cu gradul I, metodist, formator, cu diplome de excelență, am decis să ies și să mă duc într-un ONG care atunci se înființa. 

Eram într-un apartament de bloc, în zona gării. Biroul echipei de training era în balcon, era un balcon închis, și începeam  aventura asta care s-a numit Teach for Romania pentru că era nevoie de răspuns la ce anume lipsește.

Mie, de exemplu, nu mi-a lipsit dragul de copii, nici dragul de profesie, nici pregătirea. Am avut parte de cea mai bună pregătire posibilă. Și cu toate astea, eu nu aveam răspunsuri. Și am venit la Teach, unde s-a adâncit prăpastia pentru că la că am ajuns în Gârcini (n.r. sat din județul Brașov), unde eu n-am știut cum să ajut profesorul de la clasă. M-am speriat că nimic din ce știam eu nu funcționa.

Înțeleg de ce ar renunța, nu neapărat cineva care alege să facă profesor pentru că e programul scurt și vacanțele mari, ci cineva care este realmente dedicat educației - pentru că dacă tu nu simți că ceea ce faci are sens, că ajută la ceva, nu ai cum să rămâi în sistem.

- Despre acest lucru, că un om dedicat îi poate motiva pe copii, voiam să te întreb cum ați ajuns la această concluzie? Ați avut vreo analiză sau pur și simplu din experiență, din teren?

- Eu personal nu mi-am dat seama de asta. Eu recunosc că am bătut Maramureșul istoric la școli foarte vulnerabile și am crezut că știu contexte. 

Am fost tare convinsă că ce contează de fapt este dotarea pe care o are școala, să ai la îndemână tehnologie, să ai resurse și din cauza lipsei lor nu învață copiii, până când am văzut educație de cea mai bună calitate pe un cap de pod în India. Și până am înțeles că cel care contează cu adevărat este omul. 

Eu sunt profesor și dacă renunț de un milion de ori tot profesor vreau să fiu. Dar mi-am dat atunci seama că este importantă pregătirea pedagogică pe care o ai, dar ce face diferența în toată povestea asta este capacitatea ta de a relaționa cu elevul, de a construi o relație de încredere, este în primul rând dragul ăla de copil și convingerea că fiecare copil poate. N-are cum să nu fie bun la ceva. Ăsta a fost miezul. 

Trebuie să știi să construiești relații, și nu doar cu copiii. În general, profesorilor le este ușor să construiască relații cu copiii - mulți vor să-și salveze copilul interior - merge însă foarte greu cu adulții. 

Dacă reușești să aduci în fața copiilor un profesor care e capabil, nu doar să vadă potențialul din ei și să-l descătușeze, ci și să coaguleze ecosistemul, credeam noi la început că ar putea fi suficient. 

Ce am înțeles însă foarte curând este că într-un sistem care este foarte centralizat și unde autoritatea e la distanță foarte mare de cel care execută, degeaba vii cu un om dacă autoritatea nu întărește rolul omului respectiv. 

Mi-am dat seama că directorul este o pârghie importantă. Și atunci, în program, pe lângă pilonul de dezvoltare și susținere a profesorilor, a apărut pilonul de directori. Tot mai mulți directori și-au dorit să vină în program. Ei s-au scris ca profesori, dar ne-am dat seama că directorul ar putea activa niște pârghii care ar putea să ajute foarte mult dacă se așază în rol de manager, nu în rol de profesor și dacă susțin genul ăsta de experiență cu copii.

-Și până la partea asta de relaționare a profesorului cu elevii, cum îi face să vină la școală și să-i țină acolo?

- Experiența noastră îmi arată că, de fapt, comunitățile astea pe care noi le etichetăm ca „vulnerabile” sunt extrem de diferite între ele. Și motivele pentru care copiii nu vin la școală sunt și ele foarte, foarte diferite.

Și aș vrea să te gândești la o comunitate segregată în România, unde ai o populație compactă de populație romă care și-a pierdut tradițiile, nu este acceptată de nimeni, e marginalizată și să te gândești la o comunitate rurală dintr-o zona Moldovei care suferă de depopulare.  Motivele sunt foarte diferite. Acum, cum îi convingi pe copii să vină la școală? Noi ce facem? Pornim întotdeauna cu o analiză foarte riguroasă de context școlar și comunitar. Orice profesor Teach face lucrul ăsta. Trebuie să înțeleagă care este profilul comunității, care sunt nevoile și care este motivul pentru care copiii, în general, în comunitatea respectivă, nu vin la școală?

Pentru că una este să ai migrație sezonieră - sunt comunități în care copiii sunt duși afară și aduși la munci agricole sezoniere. Aici vei avea nevoie de anumite pârghii pentru acești copii dacă vrei să îi ții în bancă în continuare. 

Vorbim de copii care cred că în vale este o altă țară. Când i-am adus la București și au trecut prin zona Predealului, au spus: „Vai, ce mari sunt munții voștri!”. A fost complicat să le spunem că sunt și munții voștri, nu  doar ai noștri. 

Mai e o problemă cu copiii care trăiesc în sărăcie extremă. Aproape jumătate dintre copiii românii trăiesc în situații de sărăcie și excluziune - copii care împart aceeași pereche de papuci cu frații lor, copii care muncesc din greu în familie pentru că tatăl nu mai este sau nu poate să-și întrețină familia. Știind cauzele pentru care copiii nu vin la școală, poți acționa mult mai țintit. 

Teoriile abstracte „că școala îți schimbă viața, bla bla nu funcționează”

- Dar ca să afli cu adevărat cauzele pentru care copiii nu vin la școală, ce fac profesorii Teach?

- Merg din poartă în poartă și vorbesc cu părinții și încearcă să înțeleagă și să-i convingă pe părinți, folosind exemple foarte concrete la ce i-ar ajuta pe copiii să vină la școală, cât ar putea să câștige.

Nu teorii abstracte, că școala îți schimbă viața și bla, bla, bla, că nu funcționează. Dacă ai un copil care e pus la muncă să poată să-și întrețină familia, iar venitul ăla nu mai există, este o problemă și îți trebuie niște argumente să-l convingi pe părinte că merită să vină copilul la școală și să continue scoala.

Și atunci poți să-i arăți cât va câștiga, unde va lucra, cum va lucra, să-i arate o poză cu lucrurile alea. Așa aducem copiii la școală, încercând să înțelegem ce anume stopează accesul.

Sunt și multe chestiuni de ordin social sau medical, asta am descoperit noi. La început erau în spatele profesorului Teach și era extrem de greu să gestionezi și aceste lucruri, și dimensiunea asta socială-medicală și în același timp să faci și învățare. 

- Când un profesor care a trecut prin programul Teach for Romania merge într-o școală, într-un mediu defavorizat, cum se schimbă lucrurile acolo?

- Cel mai provocator lucru pentru un profesor care merge acolo este să vadă cât de greu se schimbă lucrurile acolo. Programul Teach e gândit așa, ca niște oameni care au potențial de leadership și care înțeleg că cea mai bună școală de leadership din lumea asta este să predai unor elevi pentru că îți antrenează toate skillurile - de la planificare, la construire de relații, la comunicare, la capacitate de evaluare și autoevaluare, reflexie și așa mai departe. Oamenii ăștia când merg acolo, de multe ori se așteaptă la rezultate spectaculoase. Acum ne-am învățat și noi mult mai bine cum să calibrăm așteptările astea nerealiste.

Și când ei văd că poate îți ia un an de zile să convingi părinții să-ți lase copilul la școală în mod constant, pare o muncă care nu duce nicăieri. Dar și în momentul în care vezi că un copil care nu știa să scrie și să citească în clasa a șaptea, care a fost repetent de trei ori, care cu toate astea a venit la școală, n-a abandonat școala, un copil despre care nimeni nu știa că nu știe să scrie și să citească, era doar un nume în catalog și un număr pentru norma didactică. Când un copil din aceștia poate să scrie și să citească și poate să-și ia examenul de permis de conducere și poate să-și facă după aceea o carieră, viața lui și viața celor care vor depinde de el este schimbată…

Profesorii trebuie susținuți în munca lor

Ce facem ca oamenii care se duc acolo și trăiesc pe pielea lor dificultatea să vadă și progresul, este să nu-i lăsăm singuri. E foarte complicat să trimiți niște oameni, e ca și cum i-ai trimite pe front în linia întâi, dezarmați. 

Dacă ne uităm acum  cine merge spre cele mai vulnerabile comunități din România, sunt absolvenții de facultate, începători, debutanți, cărora le sunt atribuite cele mai proaste, dificile clase - cu clase segregate, unde sunt puși repetenții. Nu te învață nimeni ce ai de făcut, nu-ți face nimeni un onboarding, nu te ajută nimeni să navighezi într-o comunitate care este foarte străină de tine. Mulți absolvenți au trăit la oraș, au trăit în alte condiții. Pur și simplu, să fii expus la realitatea aia zilnic, e extrem de dificil de dus emoțional. Să-i lași singuri în povestea asta, este absolut nedrept. 

Și ce face Teach? Vine cu o întreagă structură pentru acești profesori, structură de sprijin care înseamnă așa: onboarding în școală și în sistem, pas cu pas te ghidează - cum să intri, cum să nu te sperie birocratia, „lemnoleza”, cum să te poți acomoda mai bine cu cancelaria. Apoi, susține vizitele lor în comunitate și conectarea cu comunitatea locală. Apoi susține prin training on the job permanent, pe componente critice, pe măsură ce e nevoie de ele, ca să poți așeza un parcurs coerent pentru elevii cu care lucrezi. Ți se oferă training-ul necesar, resursele necesare. 

Mai mult decât atât, primești niște kituri, adică tu nu mergi să faci literație sau numerație, deci să refaci schelăria învățării care n-au fost construite la timp, fără să ai nicio resursă. Ai un kit de resurse care te ajută să faci lucrurile astea.

Și ai aproape de tine un om care te sfătuiește, care nu e inspectorul care îți vine în control, ci este mentorul tău care spune „sunt aici pentru tine, am trecut prin ce ai trecut tu, cu ce pot să te ajut astăzi?”. Și e foarte mult despre relația asta de încredere care se creează.

În același timp însă, există și un management al performanței foarte riguros. De fapt, copiii ăștia au nevoie de cei mai buni profesori din lumea asta, dacă vrem realmente să facem o schimbare. Și atunci, ca  să te asiguri că performanța rămâne la cote înalte, să nu crezi că le dăm examen sau îi executăm, dar conversațiile astea foarte oneste - ce-a mers astăzi, ce n-a mers, ce am putea să facem diferit, cum am putea regândi în așa fel încât să funcționeze, astea sunt o evaluare continuă și se întâmplă constant. 

Dacă aveți o sugestie de articol, temă pe care să o abordăm sau o observație legată de acest material, vă rugăm să ne scrieți pe adresa redactie@scoala9.ro.

George Herlaș

reporter

George Herlaș este student la Facultatea de Jurnalism și Științele Comunicării din cadrul Universității din București și s-a alăturat echipei Școala 9 pentru că spune „da" oricărei provocări. Prin jurnalism, vede o misiune de a aduce valoare cititorilor și întregii comunități.

CUVINTE-CHEIE

mirela stetco rezolvat teach for romania jurnalism de solutii