Ce facem cu AI?
de Raluca Cristea
Nici n-am apucat să ard carbohidrații din cozonacul de Paște că am plecat la mai mulți carbohidrați, în Perugia, Italia, la Festivalul de Jurnalism.
Uite câteva impresii despre festival, poate te inspiră în munca ta sau te ajută să decizi dacă să mergi la ediția de anul viitor.
Ca festivalul Nostalgia răspândit în Pădurea Băneasa, festivalul ăsta e gândit să se întâmple în tot orașul. Panelurile au loc de la 9 dimineața până seara târziu, uneori câte 5-6 simultan, dar la locații diferite și pe teme diferite, gândite de speakeri jurnaliști și experți din diverse domenii legate de comunicare. De la noi, de exemplu, anul ăsta au fost speakeri Cristian Lupșa (editor fondator al DoR, host The Power of Storytelling), Andreea Vîlcu (gazdă Prea Sărac) și Paul Radu (cofondator OCCRP).
Panelurile au loc în vreo 10 clădiri superbe din Perugia: săli de teatru, amfiteatru, muzee și palate. Pe unele dintre ele, dacă mă duceam ca simplă turistă, sigur nu le-aș fi văzut. Preferatul meu rămâne „Auditorium San Francesco al Prato”. Primele 10 minute din panelul ținut aici nici nu le-am auzit, eram mult prea impresionată de ce vedeam. Las mai jos o poză, dar recomand să-l vezi cu ochii tăi cândva din viața asta.
„AI is a partner, but not a perfect partner”
Pentru că sunt foarte interesată de cum putem să facem „good use” de intersecția asta dintre algoritmi și jurnalism, am fost la mai multe discuții centrate pe inteligență artificială. Și wow, cât de multe proceduri interne pentru inteligență artificială (și angajați, desigur) au unele redacții din afară. Reuters, de exemplu, ne-a trecut într-un panel prin procedura pe care ei o folosesc pentru a evalua un tool cu AI înainte să-l folosească în redacția lor.
Uite trei întrebări pe care și le pun ei:
- Ce problemă rezolvă?
- Cine îl folosește și cât de des?
- Ce se întâmplă când dă greș: dacă instrumentul halucinează la 2 dimineața, pe o știre breaking, care e cel mai grav rezultat posibil?
Tot ei spuneau și că au multe „discuții filosofice” în redacție legate inteligența artificială. Nu știu câte astfel de „discuții filosofice” se întâmplă în redacțiile de la noi, dar cred că e important să ne ghidăm după „there is always a human in the loop” și „AI is a partner, but not a perfect partner”, alte două idei importante cu care am rămas de la speakerii care au vorbit pe tema asta.
Dincolo de tool-uri și trenduri în jurnalism, multe discuții s-au referit la cum îi aducem pe oameni, adică pe voi, cititorii, mai aproape de poveștile noastre. Treaba asta cu „live journalism”, adică să scoți jurnalismul din pagină și să-l duci pe scenă, în fața unui public, cred că e un pas firesc pentru o breaslă care încearcă să-și recâștige publicul și mi-ar plăcea să-l facem. Mi-a rămas gândul la asta.
Tu ai merge, de exemplu, să vezi o poveste jurnalistică spusă pe scenă de cel care a documentat-o?
Chiștoace, pahare goale sau pe jumătate pline și miros de bere și vin
Am văzut multe orașe din Italia, dar cu vizita asta Perugia a urcat în top 3. Pe lângă faptul că orașul e făcut din pante și rampe, lucru pe care îl trec tot la avantaje, căci caloriile alea multe din pizza și paste nu se ard singure, e și un oraș foarte bine administrat.
În penultima dimineață de festival mi-am pus alarma la 6 să prind răsăritul de 6:23. Cu o noapte în urmă, vineri fiind, orașul era plin de oameni care au lăsat în urmă chiștoace, pahare goale sau pe jumătate pline și miros de bere și vin. După răsărit, în tot orașul erau zeci de oameni de la salubrizare și mașinării de tot felul care strângeau haosul de cu o seară înainte: spălau toate străzile, oricât de înguste erau, și strângeau gunoaiele, oricât de mici, până și chiștoacele pe care le-am menționat mai devreme. Până la 8, când am terminat eu de băut cafeaua, orașul arăta de parcă nu s-ar fi întâmplat nimic. Asta da desfășurare de forțe.
„Let's get loud”
Ultima seară în Perugia e core memory pentru mine de când fac jurnalism. Să vezi jurnaliști țopăind pe „Let's get loud” a lui J-Lo pe un rooftop din Perugia e doza de inspirație de care nu știam că am nevoie. Că oamenii ăștia care țopăie sâmbăta seara sunt aceeași care în ultimele zile au dezbătut despre războaie, violență de gen, nedreptate. Sunt aceiași care de luni, când fiecare se întoarce la viața lui de jurnalist cu subiecte în lucru, vor fi „loud” când unii ar vrea să fie „quiet”.
„Humans need human-made stuff”
de Lavinia Niță
Eram în ultimul an de facultate când Andreea Vîlcu publica în Decât o Revistă „Să fii sărac e o rușine”, un eseu care începe așa: „Am 26 de ani și sunt pe cale să-mi achit ultimele datorii. Doar că mi-e frică de ce urmează, pentru că am învățat să trăiesc doar cu ele.”
Fără să-mi dau seama, textul m-a trimis într-o amintire pe care o leg și acum de eseu și pe care, cumva, o uitasem: sunt în școala generală, probabil e duminică și mama m-a trimis, din nou, să îi cer bani bunicii. Locuiește la trei gospodării de noi, iar eu fac drumul ăsta ca sora mea să aibă cu ce-și plăti autobuzul către liceul din Huși, aflat la 21 de kilometri de satul în care stăm. Biletul e 8 lei, iar eu sper că restul din cei 10 lei pe care mi-i dă mamaie se vor întoarce la mine sub forma unor bombonele colorate de ciocolată.
Am trăit aproape toată viața cu rușinea de a nu avea îndeajuns. Acest „îndeajuns” putea să însemne că nu aveam bani pentru albumele clasei sau pentru mai mult de un rând nou de haine la început de an școlar. Dar a însemnat și că nu sunt îndeajuns pentru ceilalți, că nu sunt ca ei. Eseul Andreei m-a făcut să nu mă (mai) simt singură și cred cu tărie că și ăsta e unul dintre rolurile jurnalismului.
La mai bine de trei ani de la publicarea eseului, mă aflu în Perugia, la Festivalul Internațional de Jurnalism. Într-o clădire veche de peste 700 de ani, doi jurnaliști (Lea Korsgaard și Joshi Herrmann) vorbesc despre „prioritizarea umanității” în jurnalism.
Despre cum, într-o lume tot mai polarizată, în care încrederea în jurnalism e tot mai mică și volumul de știri tot mai mare, avem nevoie să încetinim ritmul: să publicăm mai puțin și să ne concentrăm pe emoții. Să aducem în poveștile pe care le scriem experiențe în care oamenii să se regăsească: frica zilei de mâine, relația complicată cu munca, stresul facturilor sau datoriile pe care le cărăm de generații.
Cei doi jurnaliști au mai menționat, așa cum am auzit în mai multe discuții din cadrul festivalului, o nevoie tot mai mare în era Inteligenței Artificiale: „Humans need human-made stuff”.
AI-ul nu știe (încă??) să se lege la șireturi, așa că poate e momentul să profităm de ocazie și să-i lăsăm pe oameni să vadă mai des umanitatea în poveștile pe care le prezentăm: o pauză mai lungă în vorbire, un oftat, o voce care tremură.
Perugia e un oraș al oamenilor sau cel puțin asta am văzut în cele cinci zile petrecute acolo. Am văzut umanitatea în grija autorităților: biblioteci publice, în care oamenii pot citi, munci sau socializa; lifturi și scări rulante, care să te ajute când nu-ți mai rezistă genunchii pe străzile înclinate; trotuare accesibilizate (atât cât se poate într-un oraș construit pe etaje); spații verzi, unde stau la un loc elevi care cântă la chitară, oameni care fac plajă și tineri care-și scot iepurele la iarbă verde.
Am văzut grija pentru cultură în clădirile impresionante în care au avut loc discuțiile din cadrul festivalului: teatre, amfiteatre, foste catedrale.
În centrul Perugiei, pe zidurile Galeriei Naționale, un afiș de câțiva metri rezumă grija orașului: „Această regiune respinge războiul”. La câțiva metri de galerie, în jur de 20 de persoane protestează împotriva genocidului din Gaza. Spre deosebire de protestele asemănătoare din București, la care participă majoritar tineri, oamenii adunați lângă fântâna arteziană sunt mai degrabă seniori.
Înconjurat de steaguri palestiniene, un bărbat scandează la portavoce motivele protestului, apoi continuă prin a mulțumi jurnaliștilor care acoperă subiectul. „Sper că jurnaliștii vor continua să spună adevărul și nu vor scrie după cum le ghidează cei care fac direcția editorială a redacțiilor.”
Fluierat în biserici italiene
de Andreea Archip
„Salvini este un nazist, un fascist și ministrul interlopilor” a strigat jurnalista Arianna Ciccone pe scena Auditoriumului San Francesco al Prato din Perugia. Aplauze de la 512 oameni. Arianna a moderat întâlnirea publicului cu jurnalistul și scriitorul Roberto Saviano care a fost târât în instanță pentru defăimare de Matteo Salvini, liderul extremei drepte italiane și vicepremier.
Saviani a fost cel care l-a numit prima dată „ministrul interlopilor” în 2018 pe Salvini, ministru de interne atunci. Drept răspuns, Salvini a spus că escorta oferită jurnalistului ar trebui „reanalizată”. Saviani iese din casă doar cu escortă și călătorește doar cu mașini blindate din 2006, din cauza amenințărilor mafiei despre care a scris cu mult curaj.
Scriitorul a fost achitat în aprilie anul ăsta de procesul de defăimare, dar politicienii italieni continuă să încerce să-l izoleze.
Vine în fiecare an la Perugia, la festivalul de jurnalism, pe care îl închide simbolic de 20 de ani încoace cu o conferință la care stau în coadă cu orele fanii. Eu printre ei.
În catedrala franciscană de pe la 1.300, desacralizată, renovată de cinci ani, zile la rând s-au rostit discursuri de fluierat în biserică.
Cu o zi înainte, jurnalista specializată pe conflictele din Orientul Mijlociu Francesca Mannocchi a vorbit răspicat despre „sadismul armatei israeliene” și corpurile nerestituite familiilor îndurerate, despre genocid, despre dubla măsură cu care vedem ocupația din Ucraina și pe cea din Gaza. Despre cuvinte și puterea lor. Abia se întorsese din Israel unde a documentat povestea unei familii palestiniene cu copii spre care s-a tras fără avertisment fiindcă „părea suspectă”.
Mai devreme, tot în Auditorium, jurnalista Emily Bell, profă la Columbia Journalism School, a zis răspicat că „toate companiile tech ar putea să oprească totul mâine, dar nu vor”. Se referea la buldozerul AI care nu plătește drepturi de autor și la social media căreia nu-i pasă ce efecte are.
De la hotelul Brufani, acum mai bine de 100 de ani, pornea Marșul asupra Romei, lovitura de stat a fasciștilor care a dus la instalarea la putere a lui Benito Mussolini. Istoria luxosului hotel a fost curățată apoi de alte personalități pentru care s-au schimbat cearșafuri de mătase, de la Regina Mamă a Marii Britanii sau Prințul Albert de Monaco, la actori de Hollywood și șefi de stat.
În Sala Raffaelo a hotelului, Beatrice Fihn, directoarea Lex International Fund, a vorbit anul ăsta despre înarmarea nucleară și a prezentat un studiu despre imaginile folosite în general să ilustreze articolele despre bomba atomică - nu au niciodată oameni care au suferit de pe urma bombelor sau testărilor atomice, ele în sine dezastre umane, ci doar șefi de stat, bărbați care își încordează mușchii global.
În Sala dei Notari a Palatului Priori prezida „căpitanul poporului” în perioada medievală. Un titlu administrativ care avea ca rol să balanseze puterea nobilimii, să țină sub control abuzurile. Un fel de avocat al poporului, aș zice. Sub bolta cu picturi, jurnaliștii Lea Korsgaard și Joshi Herrmann au rostit Manifestul pentru școala romantică de jurnalism, în 10 puncte. Mi-au rămas în inimă și carnet trei:
- Publică mai puțin
- Trebuie să redăm farmecul jurnalismul („reenchant” sună mai fain, dar na…)
- Fă ceea ce AI nu poate face.
Perugia le-a văzut pe toate: nobili, împărați, fasciști și antifasciști. Putere după putere și-a trăit gloria și sfârșitul în acest oraș perfect conservat. Străzile lui de piatră, ațe dintr-un ghem încâlcit, au rezistat crimelor și nedreptăților ca să ajungă azi să închidă ochii la ireverența turiștilor mâncători de gelato și băutori de Aperol ce-l umplu de gunoaie noapte de noapte.
O dată pe an, mii de jurnaliști din lume se varsă în orașul din centrul Italiei. Vorbesc despre ce-i preocupă la prezidii în monumentele construite pentru vremelnici dumnezei. Anul ăsta războaie, AI și inechitate. Își fac planuri, schimbă numere de telefon și idei. Își fac curaj să mai reziste un an.
1/6
