Zeci de oameni dichisiți se învârt în foaierul Operei naționale, construcție care stă sub greutatea a 101 ani de cultură. Și ceva scandaluri prin ultima decadă. Primele evenimente după construcție au fost un congres mondial al tineretului și un festival al tineretului și studenților, chiar înainte ca „Dama de pică” a lui Ceaikovski să o inaugureze în scopul pentru care a fost ridicată.
Pe 24 octombrie 2024, platouri de amuse bouche plutesc prin încăpere, printre rochii de seară sau măcar cocktail și sacouri călcate, clinchet de pahare de șampanie acompaniază rumoarea generală. La intrare este întins un covor roșu la capătul căruia doi tineri în sacouri negre cu mănuși albe, un detaliu cam îngroșat, deschid portiere de Bolt și Uber. Dress code pe invitații: elegant. Și majoritatea s-a conformat: strălucesc cercei, fuste lungi mătură pardoseala, dinți albi se arată încadrați de ruj roșu. În 39 de minute va începe Gala Premiilor pentru Directorul Anului a Asociației Valori în Educației (AVE), tot mai spilcuită cu fiecare an. „Transformarea educației începe cu tine” este proiectat în litere luminoase pe ușa de la intrarea în sala de spectacol.
Jilțul vikingului
În urmă cu un an, întâmplător în aceeași perioadă, mă găseam cu trei pulovere pe mine, într-o călătorie în Suedia, țară pe primele locuri la echitate din lume, pe locul 19 global la testările PISA și în care un salariu de director de școală este, în medie, de 5.500 de euro pe lună, potrivit platformei World salaries. Ai noștri abia ajung cu media la jumate din suma asta, după măriri.
În acele zile am prins competiția de trail legendară printre connoisseur-i - Kullamannen. Oamenii au pornit în curse de 20, 50, 100 de kilometri sau 100 de mile (160 de kilometri). Adică unii au plecat azi la 18 în cursă și au ajuns la finish a doua zi, pe seară, pe la 20. Împreună cu câțiva curioși i-am întâmpinat la linia de sosire. Obișnuită cu maratoanele Bucureștiului, am început să-i ovaționez zgomotos. Am primit doar priviri curioase. După 160 de kilometri, sportivii erau primiți doar de un bravo modest și o palmă peste umăr. La ceremonia de premiere era așezat un jilț de viking, cu casca încornorată binecunoscută, unde câștigătorii erau invitați să se așeze. O făceau siliți, cu o figură de „nu mă simt deloc bine cu atâta atenție” și ușurați când trebuiau să coboare.
De ce oamenii ăia nu au nevoie de podium?, m-am întrebat și m-am dus direct, defect de serviciu, la sistemul lor educațional. Am vorbit cu o profesoară româncă în Suedia care ne-a povestit cum sistemul nu încurajează competiția, concursurile școlare. „Nu există ierarhie, tuturor li se spune că s-au descurcat foarte bine, că au lucrat foarte bine. Nu există niciunul care s-a descurcat mai bine, toți s-au descurcat la fel de bine”, mi-a povestit Andreea Dahlquist.
Obsesia coroniței
De ce avem noi nevoie de acest festivism? Fie că vorbim despre elevi, profesori, directori? Cred că e diferit pentru fiecare categorie în parte. La elevi am ajuns în marele orașe la niște anomalii - copii de grădiniță cu toci și togi și diplome, după cum a povestit în Școala9 consiliera parentală Andreea Răduță. Deși la clasele mai mari premierea este totuși bazată pe niște medii, ele înseamnă foarte puțin, de fapt.
Diferențele între mediile din gimnaziu și cele de la Evaluarea națională ajungeau și la patru puncte. O spun profesori și specialiști deopotrivă. Nu evaluăm unitar, un 7 de la o școală de oraș nu e un 7 de la o școală de cătun, iar un grup de profesori a încercat să realizeze standarde de notare.
Cel mai des ni se spune nouă, jurnaliștilor Școala9, să scriem de bine despre profesori, să arătăm lucrurile bine. Înțeleg perfect nevoia oamenilor de recunoaștere publică, mai ales când discursul general în societate despre profesori este negativ. O articulează mult mai bine Ivona Munteanu la podcastul nostru Rezolvat: „În plus, dat fiind felul cum se vorbește despre profesori în media, adică mai degrabă foarte critic, iarăși nu poți să ieși să-i spui lumii: știi, eu am o dificultate, gestionez greu o clasă. E foarte greu să spui asta câtă vreme societatea se așteaptă de la tine să fii un expert.”
Și apropo de asta, da, presa românească e isterică adesea, obositoare și lasă neacoperită întrebarea: bun, e nasol, o știm, dar ce facem de aici încolo? De asta am și lansat proiectul de jurnalism de soluții Rezolvat. De asemenea, scriem adesea „de bine” despre profesori, la fel cum relatăm și despre anomaliile, abuzurile, violența și nedreptatea din sistem, tocmai pentru a ne fi mai bine nouă tuturor.
Dar e clar, există acolo o nevoie mare a cadrelor didactice de a fi văzute, de a fi apreciată munca lor, lupta lor adesea cu un sistem care nu are grijă de ei, ba mai mult, uneori are grijă să scoată ce-i mai rău din ei.
Cum măsori succesul?
Tot zilele astea în București a ajuns o pleiadă de nume mari de lideri educaționali, profesori, policy makers, cercetători în educație, la evenimentul Dare to learn. Profesorul australian John Hattie unul dintre ei, care vorbește despre cum măsurarea succesului educațional uitându-te doar la rezultatele elevilor este limitator. E nevoie să ne uităm și la cadre didactice. Apoi, primii doi ani la catedră sunt esențiali pentru reușita și adaptarea acelui profesor, mai spune.
Despre câte conferințe de parenting, mentorat în educație, leadership și altele care sunt sclipicioase și unele pe bani mulți, dar din care rămânem cu puțin, altădată.
De altfel, Liliana Romaniuc, președinta Asociației Române de Literație, una din organizatorii evenimentului Dare to learn care îl are pe Hattie pe afiș spune cu asumare că aceste conferințe nu funcționează dacă nu există comunități de învățare pentru profesori, care atunci când ajung acasă pot să practice ce au auzit sau învățat. Sunt doar infotainment dacă nu crești echipe interesate de învățare în comunități. Spune asta la podcastul Rezolvat, invitată de jurnalista Școală9 Raluca Cristea, podcast ce va fi publicat în curând.
Mai vrea cineva să fie director de școală?
Pe scena Operei Naționale s-a cântat muzică clasică, s-au spus discursuri cu emoție și unele cu talent, s-a plâns și ovaționat. Moderatorul Cătălin Ștefănescu a fost ca de obicei la mare înălțime, unul dintre cei mai tari profesioniști TV pe care îi avem. Directoarea Ana Maria Chelaru, de la Lunca Cetățuii Iași, profesoară de sport, premiată la categoria egalitate de șanse, a ridicat și trofeul în aer, „ca la Champions League”, că așa i-a promis soțului. Sala a gustat artificiul.
Directorii de școală de azi sunt profesori care la un moment dat au avut curajul să-și asume un rol de manager pentru care cel mai adesea n-au fost pregătiți, adică și-a asumat că s-ar putea s-o dea în bară. S-au trezit repede la realitatea în care primarii le zic să le facă loc prin școală rudelor sau să rabde cu infrastructura, că nu sunt bani. Unii au prins șmecheria din mers, alții abia au așteptat să se încheie mandatul. Atât de neatractivă e funcția asta, că acum trei ani când a fost susținut concursul pentru directori, concurența a fost de 1 candidat pe loc. Asta e media, adică poate la unele școli din buricul Capitalei au concurat trei oameni, în timp ce la alte școli n-a vrut nimeni jobul.
Sunt câțiva care au făcut de-a dreptul minuni, au câștigat fonduri, au făcut proiecte pentru elevi și profesori, i-au trimis în vizite internaționale.
