Am vrut să înțeleg de ce vocile feminine sunt ignorate și cum s-a ajuns aici. Mi-au plăcut mai multe lucruri din procesul de cercetare, iar acum, înainte de a explica de ce avem nevoie să studiem literatură scrisă de femei la școală, vreau să rezum descoperirile esențiale.
Am citit în jur de 25 de cărți, articole și studii, printre care Amintiri din „Junimea” de Iacob Negruzzi, unde am analizat cultura misogină de la Junimea, am explorat criteriile prin care operele ajung în programa pentru Bac, și iată câteva din ideile studiului meu:
- În programa de bacalaureat pentru Limba și literatura română, există 18 opere de studiat pentru profilul uman și 13 pentru profilul real. Este important de menționat că niciuna dintre operele studiate nu aparține unei autoare femei. Autorii canonici studiați sunt: Mihai Eminescu, Ion Creangă, I.L. Caragiale, Ioan Slavici, Titu Maiorescu, G. Bacovia, Lucian Blaga, Tudor Arghezi, Ion Barbu, Mihail Sadoveanu, Liviu Rebreanu, E. Lovinescu, Camil Petrescu, G. Călinescu, Marin Preda, Nichita Stănescu și Marin Sorescu.
- Profesorii și comisiile care stabilesc programa școlară tind să păstreze status quo-ul, preferând operele deja consacrate și considerând schimbarea ca fiind riscantă sau inutilă. Declarația Magdei Cârneci, poetă, critic de artă și publicistă română, din studiul Observatorului Cultural care răspunde la întrebarea „Ce scriitoare ar trebui să fie prezente în canonul şcolar şi în programa pentru bacalaureat?” sumarizează întocmai această perspectivă: „Canonul modernist din literatura română suferă evident de machism. Atât criticii care au elaborat acest canon, cât și criteriile lor estetice au fost afectate de limitările epocii în care au evoluat și au fost concepute. Acest canon a fost reprodus fidel de generații întregi de profesori și îndrumători culturali – fie ei bărbați sau femei –, într-un mod mecanic și obedient, dintr-un impuls conservator și tradiționalist, respectuos până la servilism față de ierarhiile încă puternice în structurile culturale și societale românești actuale.”
- Un alt aspect relevant este insuficiența cercetărilor și studiilor dedicate autoarelor femei, comparativ cu cele dedicate autorilor bărbați. Această disparitate academică contribuie la perpetuarea ignorării scriitoarelor în programa școlară. De exemplu, în timp ce operele lui Mihail Sadoveanu sau Camil Petrescu sunt studiate și comentate în cadrul orelor de limbă și literatură română și încorporate în programa de bacalaureat, scriitoare precum Gabriela Adameșteanu și Nora Iuga nu primesc aceeași atenție în mediul academic și, implicit, în educația preuniversitară.
- Însuși Titu Maiorescu, unul dintre cei mai importanți critici de literatură din istoria României, membru fondator al Academiei Române, personalitate remarcabilă a României între sfârșitului secolului al XIX-lea și începutului secolului XX, a continuat să susțină inferioritatea femeilor. Maiorescu este autorul celebrei teorii sociologice a formelor fără fond, baza junimismului politic și „piatra de fundament” pe care s-au construit operele lui Mihai Eminescu, Ion Creangă, Ion Luca Caragiale și Ioan Slavici. Acesta nu ezita să promoveze perspective extremiste și total machiste în discursurile și scrierile sale. Într-o conferință de la Ateneul Român din 1882, el a declarat că femeile își merită locul de la marginea societății din cauza „creierului lor prea mic”. Pe baza acestui principiu, Maiorescu susținea că femeile au nevoie de „tutelare” din partea bărbaților, mult mai capabili atât genetic, cât și intelectual, deoarece craniul acestora este subdezvoltat și
că automat posibilitățile lor intelectuale sunt mult mai restrânse. - Am realizat un chestionar de consultare al elevilor și 99.6% dintre răspunsuri afirmă că programa școlară pentru examenul de Bacalaureat ar trebui să includă și opere scrise de autoare femei. Mai mult, 80% dintre răspunsuri susțin că programa școlară actuală nu este deloc incluzivă. 43.3% afirmă că opere studiate nu corespund deloc cu standardele sociale actuale și cu valorile lor personale. 64% dintre respondenți spun că programa pentru BAC cuprinde doar perspectiva literară masculină și prezintă personaje masculine cu o atitudine abuzivă/critică față de personajele feminine.
Când poveștile vin dintr-o singură voce
„Dacă nu avem o scriitoare precum Jane Austen ori surorile Brontë în secolul romantic nu este pentru că femeile nu ar fi putut să scrie literatură de calitate, ci pentru că nu au scris! De ce nu au scris? O parte consistentă a răspunsului ține de faptul că societatea românească era așezată în așa fel încât nu permitea doamnelor o prezență foarte vizibilă în spațiul public. Prejudecățile, moravurile rigide, sistemul de educație, tradiția, drepturile civice, religia – totul le era împotrivă”, afirmă și Bogdan Crețu, profesor doctor la Facultatea de Litere a Universității „Alexandru Ioan Cuza” din Iași, pentru studiul Observatorului Cultural care vizează aceeași problematică. Literatura scrisă de femei este adesea considerată a fi de interes secundar sau specific doar unui public feminin, o percepție eronată care subestimează impactul universal al acestor opere.
Imaginați-vă o lume în care toate poveștile vin dintr-o singură voce. E un glas adânc, grav, care vorbește despre eroi și suferință, despre dragoste și pierdere – dar mereu din aceeași perspectivă. Ani la rând, aceeași poveste se repetă, cu aceleași teme, până când devine un ecou constant, familiar, chiar confortabil. Ascultăm această voce și o știm pe de rost. De generații întregi cunoaștem narațiuni despre aspirații, despre zbucium, despre iubiri neîmblânzite și doruri sfâșietoare, dar toate poartă aceeași tonalitate.
Totuși, dincolo de aceste aspecte universale, un gol devine destul de evident. Ca și cum, printre paginile bine cunoscute, ar lipsi ceva. Și atunci, într-un moment de liniște, ne întrebăm: unde sunt celelalte voci? Vocile celor care au trăit și scris dintr-o altă perspectivă, a celor care au simțit și gândit altfel? Undeva, de-a lungul istoriei noastre, ascunse în colțurile literaturii române, există și alte perspective.
Vocile autoarelor – femei care au iubit, au suferit și au scris, construindu-și poveștile pe hârtie cu tot ce înseamnă ființa lor – rămân în mare parte necunoscute, de parcă ar fi fost șoptite prea încet.
Ele nu au ajuns în programa de bacalaureat, nu sunt în manuale pe care elevii le studiază la orele de limbă și literatură română și nici în acele liste de lecturi „esențiale” care se răsfoiesc an după an. Nu există, decât într-un colț adânc al internetului pe care ajungi să-l explorezi dacă ești suficient de pasionat, fie suficient de norocos încât să ai pe cineva care te poate ajuta să descoperi literatura scrisă de autoarele femei din cultura românească. Și aici, ne putem întreba: Dar de ce e nevoie de această căutare adâncă, de o adevărată expediție în căutarea acestor autoare? De ce nu fac parte și ele din parcursul firesc al educației, la fel ca autorii bine cunoscuți pe care îi studiem? Poate că literatura ar trebui să fie o reflexie care oglindește experiențele tuturor, nu doar o selecție de voci ce reflectă aceleași perspective și teme. Însă, în actuala formă a programei, literatura română este în mare parte o conversație a bărbaților despre ce înseamnă să fii om. În timp ce, la marginea acestei discuții, femeile scriitoare așteaptă să fie incluse, pentru ca și ele să își poată spune povestea.
Și astfel, cum poate să rezoneze o adolescentă, de exemplu, cu o literatură în care nu există o voce feminină care să o reprezinte? Cum e să deschidă, an după an, aceleași cărți, aceleași povestiri și să întâlnească doar personaje și autori a căror experiență de viață nu seamănă deloc cu a ei? Cât de mult pierdem ca tineri cititori, ca viitori adulți, atunci când nu avem acces la aceste voci?
Cât de mult ar însemna pentru elevi să citească și despre perspectivele feminine?
Pregătindu-mă pentru bac, nu o dată m-am surprins deschizând manualul de română cu speranța că, printre cuvintele așezate în pagină, voi găsi o poveste care să-mi vorbească despre mine. Despre fricile și dorințele mele, despre întrebările care mă țin trează noaptea. Dar de multe ori, ceea ce găsesc nu e decât o fărâmă din ceea ce aș putea recunoaște ca fiind „al meu.” Sunt doar fragmente dintr-o lume care, deși fascinantă, pare să lase în umbră jumătate din experiențele și perspectivele pe care le-ar putea oferi literatura. Există o multitudine de aspecte pe care programa școlară le ignoră: ce-ar însemna pentru o tânără liceană să găsească în manualul ei o scriitoare care vorbește despre experiențele și dificultățile pe care ea însăși le simte? Ce impact ar avea asupra unui adolescent să citească despre durerea și vulnerabilitatea unei femei, scrise cu aceeași forță și profunzime ca a oricărui alt autor?
Aceste curiozități m-au făcut să cred că literatura noastră nu ar trebui să fie o alegere între „noi” și „ei,” între autori și autoare, ci un spațiu al tuturor, un loc unde fiecare voce își are locul ei. Într-un bacalaureat ideal, elevii ar putea să se regăsească în experiențe și perspective variate, ar avea o fereastră mai largă spre lumea din jurul lor. Așa am început să redactez studiul: „Lipsa autoarelor femei din programa școlară pentru examenul de bacalaureat din România. Importanța includerii perspectivei feminine în curriculumul literar abordat în învățământul liceal”, care cuprinde întocmai această problemă. O cercetare care să scoată la lumină absența autoarelor din programa de bacalaureat și să arate cum includerea lor ar putea schimba felul în care elevii se raportează la literatură.
Programa actuală de bacalaureat ne oferă o paletă restrânsă de autori, toate voci puternice și importante, dar în totalitate masculine, care nu reflectă complexitatea întregii experiențe umane. Căutând acele povești care să îmi vorbească mie, ca fată, ca tânără, ca individ care se descoperă și se construiește pe sine, mi-am dorit să cercetez acest subiect. Studiul meu este un apel la includerea acestor voci feminine în programa școlară. Nu pentru a înlocui autorii clasici pe care îi studiem, ci pentru a adăuga acele perspective care lipsesc.
Am început printr-o analiză a curriculei actuale și am subliniat cum această absență afectează modul în care elevii percep literatura. Lucrarea este organizată pe 10 subcapitole care sumarizează întocmai toate aspectele acestei probleme, de la ce presupun operele scrise de femei, până la cum putem recunoaște practicile abuzive menționate în operele clasice pentru programa de bacalaureat și accentua recunoașterea acestora în comentariile oferite spre învățare.
Am redactat o serie de recomandări, bine documentată, cu nume precum Sofia Nădejde, Hortensia Papadat-Bengescu, Ana Blandiana, Lucia Demetrius, Cella Serghi, Gabriela Adameșteanu și Nora Iuga.
Cercetarea propune o reformă a programei de Bacalaureat – o reformă care nu înseamnă să eliminăm ceea ce avem deja, ci să îmbogățim, să completăm, să facem literatura mai cuprinzătoare și mai aproape de ceea ce suntem noi toți, ca oameni. Și cum putem spune că învățăm despre această lume dacă jumătate din povești lipsesc?
Dacă la orele de literatură, alături de Bacovia și Blaga, elevii ar citi și despre zbuciumul interior al Anei Blandiana sau despre realismul incisiv al Gabrielei Adameșteanu, cum ar schimba acest lucru discuțiile din clasă, modul în care elevii se raportează la lecturi și la propriile trăiri?
Literatura nu este doar despre a citi și a analiza niște texte; este despre a te regăsi în povești, despre a găsi acea voce care vorbește exact despre ceea ce simți și tu, chiar dacă nu ai știut cum să pui în cuvinte. Nu e vorba doar despre a adăuga câteva nume în plus în manuale, ci despre a oferi o oportunitate prin care elevii să poată privi lumea cu mai multă empatie și să înțeleagă mai profund complexitatea vieții umane.
Fiecare elev merită să aibă acces la o literatură care să îi vorbească direct, care să îi ofere povești și personaje în care să se regăsească. Literatura poate și trebuie să fie mai mult decât o listă de opere care trebuie învățate pentru examen.
Merităm mai mult decât o literatură unilaterală; vrem o educație care să ne permită să vedem lumea prin ochii tuturor celor care au trăit-o, au simțit-o și au scris despre ea, care să includă perspectivele scriitoarelor care au format spațiul literar românesc.
